Vântul de la miază-zi

Cu zăpadă se hrănește,

într-o noapte și-ntr-o zi

El pe dealuri o topește.

Și când suflă și când trece

Peste ghiața ce se moaie

Iarna tristă, iarna rece

Varsă lacrimi, lungi șiroae.

El plecat-au dintr-un loc

Unde iarbă când răsare,

Sub o arșiță de foc

Se usucă și dispare,

Și pe unde ard în soare

Lungi pustiuri năsipite,

Și se văd rătăcitoare

Caravane ostenite.

Vântul iute, vântul cald

Aripioara-și răcorește

În mări late de smarald

Pe al căror val plutește

Și cu gura-i însetată

Vine-aice de înghite

Mana iernii așezată

Pe câmpiile albite.

El tot suflă ne-ncetat

Pân-ce vede-n răsărire

Pe pământul desghețat

Colțul ierbii viu, subțire;

Apoi merge de desface

Cu-o suflare mai gingașă

Mugurașii unde zace

Frunza verde drăgălașă.

Bun sosit, iubite vânt!…

Animați de-o nouă viață

Gândăceii din pământ

La lumină ies în față,

Și pâraele umflate.

Mici torente spumegoase.

De pe culme, de prin sate

Curg în văile-aburoase.

Și pe câmpul încă ud.

Și pe crengile pădurii

Se încearcă un prelud

De concerte-ale naturii.

Și prin aerul cu soare

Trece-o vie prevestire

De sosirea de cucoare

Și de-a mieilor sosire.

Însă vântul răcorit

Din sbor, iată, se oprește;

Ca drumețul ostenit

El acum se odihnește,

Și, râzând, privește-n zare

Iarna goală, iarna slută,

Cum se duce-n fuga mare,

Și se face nevăzută.

Dar cum stă pe-a luncii prag

Iată-aude-un glas de jale

Care iese dintr-un fag

Nalt, cu brațe colosale

Și deasupra-i încă-aude

Plâns amar de desperare,

Gemete, blăstemuri crude

Care dau înfiorare.

Glasul blând și rugător

Zice: “Doamne! Cine oare,

Ce viteaz îndurător

M-a scăpa din închisoare?

Ah! din fagul mieu afară

Celui ce mi-a da scăpare

Eu, frumoasa primăvară,

I-aș plăti cu-o sărutare”.

Vântul iute se scula…

Peste fag cu fruntea lată

El începe a sufla.

A sufla ca niciodată.

În curând a lui suflare

Coaja fagului despică,

Și la ochii lui apare

Un luceafăr de fetică,

Mândră, albă, scump odor,

Cu zâmbire-atrăgătoare,

Și duioasă ca un dor

De simțire iubitoare.

La plăcuta sa ivire

Ies albinele cu miere

Și sub vesela-i ochire

Lumea saltă-n re-nviere.

Ea rămâne în extaz

La a soarelui lumină.

Pe-nfloritul ei obraz

Luce-o rouă briliantină,

Și pe frunte-i se îndoaie

O ghirlandă înverzită,

Și pe gură-i se desfoaie

Dulce roză-mbobocită.

Cum o vede, fericit,

Vântul brațele-și deschide,

Și pe sânul său uimit

Copilița vesel râde;

Când de-odată sus în aer

Printre frunza ce-l ascunde

Se aude iar un vaer

Care sufletul pătrunde.

Cine țipă-așa de tot?

Cine sus, în arbor, geme?

E sărmanul Barba-cot

Spânzurat de multă vreme.

Searbăd, țeapăn, sloi de ghiață

De-astă iarnă-n părăsire,

Ah! de-abia mai are viață,

De-abia umbră de simțire!…

Primăvara fece-un semn…

Pe loc vântul se ridică

Și l-al feei viu îndemn

Peste fag el suflă, pică.

Iată-o creangă spre copilă

Că se pleacă și se-ntinde.

Pe moșneagul trist, cu milă

De pe creangă ea-l desprinde

Statu-palmă a scăpai!

De sub tufe chiar îndată

Iepurașul șchiopătat

Ieșind iute, lui s-arată;

Iar uncheșul cu rușine

Zice-n limba bătrânească:

“Cine-a fi nebun ca mine,

Tot ca mine să pățească!”

Și pe iepure sărind

El se duce-n depărtare,

Dar suspină tot gândind

La frumoasa fată-mare.

Și a vântului mireasă

Lunecând pe iarbă verde

Cu-al ei mire-n lunca deasă

Ca un vis frumos se pierde!