Epistolă generalului Florescu

(Mircești, 4 ianuarie 1878). Publicată întâi ca broșură: “Răspuns Generalului Florescu” (6 pag.), București, 1878.

Amice, vrei să afli ce fac și cum trăesc

În cuibul singuratic în care mă găsesc

Departe de-ale lumii petreceri variate

Cu intrigi de tot soiul amar înveninate?

Mă-ntrebi cum nu iau parte la lupte sgomotoase,

Politice numite… dar nepoliticoase?

Cum eu, odinioară, de lume iubitor,

Eu pasăre pribeagă, eu veșnic călător,

Mi-am strâns acum aripa, de cale ostenită,

Și stau în nemișcare ca apa-n loc oprită?

Aceasta-i o enigmă, ce vrei ca s-o explic?

Prea bine!… Cer cuvântul, dup-obicei, și zic:

“Ce fac?” - Pe scena lumei privesc cum se lipește

Invidia dușmană de tot ce strălucește

Și-l roade ca un vierme ascuns sub un stejar,

Cercând ca să-l răstoarne cu-al său venin amar.

“Cum viețuesc?” - Ca omul ce fapte mari visează

Și scumpe suvenire de prin trecut vânează,

Ca să-și mângâie mintea de proasta comedie

Ce-o joacă interesul și trista mișelie.

Iubiam odată lupta…, dar lupta cea leală

Pentru-o idee mare, frumoasă, triumfală.

În care luptătorii cu inima-ndrăzneață,

Prin arme fără pată, se atacau în față,

Numind orice lovire pezișă: felonie,

Și oarba clevetire: băloasă infamie!

Acum, în loc de arme curate, lucitoare,

Eu văd că se preferă hulirea mânjitoare.

Oricine stă-n arenă, de tină are parte…

Eu, nedeprins cu tina, mă țin de ea departe

Și-aștept să văd sub trăsnet hidoasa pocitură,

Care-au sădit în țară invidie și ură.

Pe rând eram noi tineri, Florescule amice,

Pe când orice sperare muria, născând aice,

Avut-am un vis mare, o nobilă dorință,

De-a scoate România din trista-i umilință

Prin jertfe, prin virtute, prin strânsă înfrățire…

Toți într-un gând, cu toții uniți într-o simțire,

În batalionul sacru voioși ne luam rândul,

Și fiecare-n parte-i c-un dor își hrănea gândul:

Eu, să deștept prin cânturi mărirea strămoșească,

Tu, să re-nvii pe lume armata-i vitejească.

— Dor tainic, vis feeric, sublimă nebunie.

Avânt semeț și falnic de falnică junie!

Atunci al nostru suflet, prin nori luându-și sborul,

Cu aripa-i ușoară lovia chiar viitorul,

Și orice stavili-nalte, fantasme-ngrozitoare,

Piereau în ochii noștri ca negurile-n soare.

Și iată că prin muncă și ani de stăruință

Au dat și flori și roadă puternica-ți credință.

Din sânul țerii noastre o mândră oaste-apare,

Menită ca să-ntreacă a lumii așteptare,

Prin fapte glorioase din timpuri de-altădată…

Ea sboară-n foc și iese cu fruntea-ncoronată.

O! ce mândrie mare simțit-ai tu ca mine!…

Dar ce amărăciune s-a revărsat în tine,

Văzând feciorii noștri pășind măreț-nainte,

Și tu… uitat de-o parte, tu, bunul lor părinte!

Noi toți, din depărtare, pe-al morții câmp de pradă

Cătăm a zări-n soare lucind bătrâna-ți spadă,

Și-a noastră ostășime, în foc iuțindu-și pasul,

Doria, cerea, prin tunuri ca să-ți audă glasul,

Căci astă vie, jună, eroică armată,

Sub Cuza și sub Carol prin tine-a fost creată,

Și ție cu dreptate se cuvenia onorul

Fruntaș de-a fi în luptă, tu, organizatorul!

Și însă tu, victimă de-o oarbă prigonire,

Ai fost ca un netrebnic lăsat în părăsire.

Netrebnic, tu netrebnic!…De când, o! Doamne-n lume

Lumina zilei poartă al nopții negru nume?

De când netrebnic este acel ce cu iubire

Consacră-o viață-ntreagă l-a patriei mărire?

De când netrebnic omul cu inimă măreață,

Ce-n lupta pentru țară oferă braț și viață?

De când netrebnic șeful ce, oricum bate vântul,

Își apără stindardul și-și ține jurământul?

Amice, fii în pace, alină-a ta durere…

În tot oșteanul astăzi tu vezi o mângâiere,

Căci astăzi tot românul cunoaște, simte-n sine,

Că arma strămoșească s-au ascuțit prin tine…

Și când privești stindardul cu ochi plini de uimire,

Stindardul viu tresare cu-o mândră fâlfâire!…

Share on Twitter Share on Facebook