E ger, e întuneric! Nori negri duși de vânt

Se târâie pe șesuri, se lasă pe pământ

Ca aripi urieșe de paseri nevăzute

Ce curăță de sânge văi, șanțuri și redute.

E vânt cu ploaie rece și noapte cu fiori,

Căci umbra e țesută de fulgeri trăsnitori.

Nu-s însă focuri nalte de-a cerului furtună,

Dar fulgeri mii de tunuri ce-n zare crunt detună.

L-a lor lumină roșă în clipă se ivesc

Mari tabăre de oameni armați ce se pândesc,

Și crâncene redute, și-n dos de parapete,

De Văpăi de ochi sălbatici, luciri de baionete.

Românii uzi la pele, flămânzi, lipsiți de foc,

În șanțul lor, sub arme, stau gloată la un loc,

De moarte și nevoie râzând cu nepăsare ...

Voinici ei sunt la luptă, voinici și la răbdare!

„Măi, oameni! zice unul, un șoim de la Bicaz,

De mult ne spală cerul cu ploaie de obraz!

Mâni, când s-a face ziuă, Jder Neagu, fără veste,

Frumos a să ne-apară cât Albul din poveste.“

„Urât, frumos, alb, negru, eu nu știu, dar ce știu,

Știu că halal de turcul ce-oi întâlni de viu.“

„Și ce-ai să-i faci, măi Neagu?“ „Să-l hăituiesc, fărtate,

Pân' mi s-a usca bine cămeșa de pe spate.“

Toți râd ... dar ce retează deodată râsul lor?

O bombă vine, - o bombă, al morții meteor!

Toți vod moartea cu ochii! ... un vaiet: „Ah, mor!“ „Cine,

Cine-i ucis?“ „Eu, Neagu ... mă duc ... vă las cu bine.“

„Sărmanul, zic românii, grăindu-l trist de-a rândul,

Nici c-au avut el parte să-și împlinească gândul!

Mult au să-l mai bocească neveste și copile!“

„He! ... Dumnezeu să-i ierte! ... Ce vreți? n-au avut zile.“

„Dar unde-i Jder mezinul?“ „De pază colo-n șanț,

Unde-au perit aseară un zmeu de dorobanț.“

„Să-i spunem, să nu-i spunem că i-a murit frățiorul?“

„Ba să tăcem mai bine, să nu-l ucidă dorul.“