În capătul din dreapta al șanțului, în tină,

Stă singur la o parte un om care suspină,

Căci are-o presimțire ce-i tot menește-a rău

Și-i duce, duce gândul măhnit la frate-său.

El e ostaș de frunte, Jder Nistor, vânătorul,

Ce intră-n turci năprasnic cum intră-n cârd omorul,

Și-i place pe câmp neted cu durda să vâneze

Cumpliți bașibuzucii și fiarele cercheze.

De-aseară-n sentinelă Jder șede tot la pândă,

Gândind la biata-i mamă cu inima plăpândă,

Visând l-a lui mirească cu sufletul duios,

Privind la turci în față cu ochiul scânteios.

Dar vântul suflă-a iarnă, dar ploaia cade-n unde!

Prin haine pân' la oase înghețul îl pătrunde

Și-ncet el simte somnul că vine pe furiș

De-ntinde peste ochi-i un văl paingeniș.

Jder luptă, umblă, cântă, nevrând ca să se culce,

Dar somnu-i varsă-n creieri beția lui cea dulce,

Și el, pe nesimțite învins, întunecat,

Se reazemă de pușcă ș-adoarme clătinat.

Deodată i se pare că vede pe-a lui mamă

Ce vine, îl atinge pe ochi cu-a ei naframă

Și-i zice: „Te trezește, copile, dragul meu!

Vin dușmanii! te-ajunge prin somn păcatul greu!“

Tresare vânatorul! ... Doi spectri se arată,

Nălțându-se prin umbră cu arma ridicată! ...

„Ho! fiară, ho!“ el strigă, și-n clipă, viu, deștept,

Pe dușmani îi străpunge cu baioneta-n pept.

Din doi, unul c-un gemet oftează, cade, moare.

Iar altul, cu durerea luptându-se-n picioare,

Se-ncruntă, se răpede ca lupul crunt la Jder

Și-i face-o brazdă largă la braț cu-al său hamger,

Apoi se prăbușește alăture cu mortul.

Jder zice-atunci, mustrându-l: „De ce ți-ai lăsat cortul?

Și ce cătași, păgâne, aice-n șanțul meu?

Ți-au fost urât de viață? ... Amar de capul tău!“

Și aprig, cu mănie ridică stratu-n aer,

Să sfarme peptul dușman ce scoate-un jalnic vaier,

Dar când să dea: „Stai, frate! îi zice-un glas iubit,

Nu-i drept să dai lovire vrășmașului rănit!“

Jder stă, aruncă arma, s-apropie-n tăcere

De turc, îi leagă rana, alină-a lui durere,

Apoi, când ziua vine, pe turcul leșinat

Îl poartă-n ambulanță, zicând: „Poftim vânat!“