Istoria înscrie tot ce-au văzut și vede.
Ea zice: Românie, în ceruri te încrede.
Căci lacrimile calde de-un neam întreg vărsate
Rodesc jos Dreptul sacru și sus nalta Dreptate.
Deci, umbră maiestoasă, te-ntoarce spre hotare
Și-acum, după un secol trecut, zi cu glas tare:
“Tu, scumpă Bucovină, odraslă românească!
Tu, cuibul vitejiei, tu, fală strămoșească!
Răspunde-n fața lumii cu-a ta diprețuire
Acelor ce aclamă a ta nenorocire.
Evreii te insultă l-a soarelui lumină
Ca pe un șoim ce-l roade o lacomă vermină.
Ei râd de tine astăzi crezând c-a lor grămadă,
De-acum pe veșnicie te face a lor pradă;
Dar nu te pot ajunge insultele profane
Când ești vlăstarea, fiica cohortelor romane;
Când, falnic rezemată pe vechile mormanturi
Păstrezi în al tău suflet anticele avânturi.
Când fiecare arbor din codri-ți fioroși
Cuprinde o legendă din timpii glorioși;
Când fiecare stâncă, și plaiu, și râu, și nume
Atestă că nu piere romana gintă-n lume!
Prin aer câteodată se văd trecând în sbor
Lungi cârduri de corbi negri cu svon croncănitor.
Flămânzi, ei cad pe câmpuri, se cred stăpâni pe țeară,
Dar e destul să vadă un uliu, ca să piară.
Pe ceriurile-albastre adeseori s-adună
Troiene-ntunecoase de negri nori ce tună.
Se pare c-au să verse potopul pe pământ,
Dar ca să-i risipească ce trebue?… un vânt!”
Veni-va ziua sfântă când vântul mântuirii
Va duce corbi și nouri pe calea pribegirii,
Și cerul țării noastre iar fi-va nepătat
Și limpede ca ochiul de lacrimă spălat.
Iar pân-atunci, o! Doamne, dacă-i permis să râdă
De codrul vechiu și sacru prădalnica omidă,
Hulească evreimea fanatică, dușmană,
Uitând Ierusalimul; uitând spada romană!
Și marele imperiu aclame cu trufie
Un act care atristă pe-ntreaga Românie!
Ordone umilirea simțirei creștinești
Ca să complacă urei și turbei evreești,
Și facă să răsune văzduhul de fanfare
De clopote, de tunuri, de crâncenă serbare.
Zadarnic! acel sgomot, cât de puternic fie,
Nu-mpedică pe bronzu-i istoria să-nscrie,
Pe lâng-a lumii fapte infame, sau sublime,
O fraudă, o crimă și două mari victime!