Cât au fost iarna de lungă

Au ținut soarele strâns

Sub al ei cojoc încins,

Crivățul să nu-l ajungă,

Nici să fie-n față nins.

Iară sora ei mezină,

Dochia, l-au îndrăgit

Și la rându-i a vrăjit

Să atragă-a lui lumină

Lângă sânul ei zbârcit.

Și sub cortul ei de gheață

Unde tremură mereu

Ține-acum odorul său,

Dulcele izvor de viață,

Zâmbetul lui Dumnezeu.

Îl sărută, îl desmeardă

Ziua, noaptea, nencetat,

Ca pe-un mire descântat,

Și se teme să nu-l peardă

De la ochiu-i degerat.

Bietul soare-n fărmecare

Perde lustru-i aurit

Sub răsuflul ei cumplit.

El pe lume nu mai are

Nici apus, nici răsărit.

Iar în lipsa lui, pământul

Zace-n triste amorțiri,

Bântuit de vijăliri,

Căci ferească Domnul sfântul

De-ale Babelor iubiri!

La răsuflul lor deodată

Tot ce-i verde, înflorit,

Cade, moare vestezit.

Turba lor e nempăcată,

Dorul lor neîmblânzit.

Ele știu să-ncurce firul

Feți-frumoșilor, pe plac.

Știu să schimbe pentru leac

Chiar în brustur trandafirul

Și stiglețu-n liliac...