Iată, mări, însă iată

Că-ntr-o zi, spre răsărit,

Mândrul soare au zărit

O frumoasă, vie fată

Pe un plai reînverzit.

Era dulcea Primavară,

Rumioară ca un frag,

Scump odor și lumei drag,

Care-acum ieșise-afară

Dinlăuntrul unui fag.

Brândușică zâmbitoare

Și cu mersul leganat

Pe sub ceriu-nseninat,

Ea părea așteptătoare

De un mire mult visat,

Căci pe inima-i fecioară

Purta-n sânu-i mii de flori,

Ș-adăsta-n ferbinți fiori

Să închine-a ei comoară

Împăratului din ziori.

Cum o vede, se aprinde

Soarele rentinerit.

Zboară-n ceriul părăsit

Și cu razele-i cuprinde

Tânărul odor iubit.

Pe loc, omul renviază,

Apa curge șopotind,

Cuibul râde, ciripind,

Lumea se desmormântează

Și renaște înflorind.

Iară Baba prin răstoace

Ca o ciumă alergând,

Vaietându-se, plângând,

Scutură-ale ei cojoace

Când în ploaie, când ningând.

În bordei, în casă,-n șatră

Ea pătrunde șuierând,

Inimele-nfiorând.

Spulberă cenușa-n vatră,

Apoi iese-n câmp urlând.