Ea furtunele stârnește,

Întinzând pe câmpul gol

Al troienilor nămol.

Prin văzduh o cârâiește

De corbi negri negrul stol.

Ea din fugă se anină

De sărmanii călători

Înghețați, rătăcitori.

Smulge tufe din tulpină

Și le-azvârle până-n nori.

Ea pe vite le chircește

Și grăuntele de an

Încolțit îl seacă-n lan,

Și cocorii rătăcește

Pe cerescul ocean.

Nouă nopți și nouă zile

Din suspin ea naște vânt

Și blăstemuri din cuvânt,

Vrând pe orișice copile

Să le-ascundă sub pământ.

Lumea tremură și zice:

„Babă, strechie de dor!

Duce-te-ai într-un picior

Valvârtej de pe aice

Până-n iadul arzător!

Duce-te-ai în cale oarbă

Alungată de-un cocoș,

Până-n fund la Mărul-Roș,

Și pământul să te soarbă

Fără giulgiu, fără coș!”

Baba cată sus, la soare,

Ea îl vede zâmbitor

Lângă scumpul ei odor.

Țipă, cade-n loc și moare

Pân' la anul viitor!...

Veselie, renviere!

Mugurii se dezvelesc.

Gândăceii se ivesc.

Roiurile-adună miere,

Inimile se pândesc!