La mijlocul drumului ⁴ ,

La puțul porumbului

Văzui floarea câmpului,

Dar nu-i floarea câmpului,

Și-i chiar ochiul șarpelui,

Șarpe lung cu solzii verzi,

Nici să-l vezi, nici să-l visezi.

Cel balaur din păcate

Înghițise jumătate

Trup cu arme ferecate,

Trupușor de voinicel

Ce striga mereu din el:

„Sai, bădiță ortomane,

Că m-ajunge la ciolane!

Sai, bădiță, de mă scoate,

Că m-apuc' fiori de moarte!“

Iată-n lungul drumului

La puțul porumbului

Că venea, mări, venea

Pe balaur de-ntâlnea

Un viteaz de ortoman

Pe-un cal negru dobrogean.

„Măi balaur! striga el,

Lasă trupul tinerel,

Că te curm pe jumătate

Să-mi răscumpăr din păcate.“

Șarpele se zvârcolea

Și cu șapte limbi grăia:

„Ortomane,

Hoțomane!

Bate-ți negrul

Pe de-a-ntregul

Și te du, și fugi de mine

Că nu-i bine nici de tine.“

„Șerpuliță,

Dinți de criță,

Am un paloș de oțel,

Lasă trupul tinerel.“

„Taie-mă, nu mă tăia,

Nu mă las de prada mea,

Ist copil chiar din pruncie

Maica sa mi l-a dat mie,

Că ades îl blestema

Și-i zicea când îl culca:

„Culcă-te, alină-te

Șarpele sugă-mi-te!“

Cel viteaz de ortoman

Izbea negrul dobrogean

Și cu pala lui cea nouă

Pe balaur tăia-n două,

Apoi trupul înghițit,

Plin de rane, otrăvit,

El în cârcă-l ridica,

Sus, la stână se urca

Și în lapte mi-l scălda,

De venin îl curățea

Și cu viața-l dăruia.

Apoi, mări, cât trăia,

Frați de cruce se prindea ⁵

Și-mpreună voinicea

Pe balauri de stârpea!