Plecat-au în zori

Trei surori la flori.

Sora cea mai mare

S-a dus înspre mare,

Sora cea mezină

Pe mal, în grădină,

Sora cea mai mică

Și mai sălbățică

S-a dus, mări, dus

Pe Cerna în sus ⁷

Iar în urma lor

Mulți voinici cu dor

S-au luat cântând

Ș-au venit plângând.

Iată-un căpitan

Căpitan râmlean ⁸ ,

Că mi se ivește,

Pe mal se oprește,

Cu Cerna grăiește:

„Neră limpezie,

Stai de-mi spune mie

Despre trei surori

Plecate din zori.“

„Sora cea mai mare

S-a dus către mare

Pe Dunăre-n jos

La un plai frumos.

Sora cea mezină

S-a dus din grădină

Peste nouă munți,

În codri cărunți.

Sora cea mai mică

Și mai sălbățică

Plânge colo-n stâncă

La umbră adâncă“.

Ercul Erculean,

Căpitan râmlean,

Își repede calul

De răsună malul,

Ș-ajunge-ntr-un zbor

La stânca cu dor.

„Ieși, fată, din piatră

Să te văd odată!“

„Cum să ies din piatră,

Că sunt goală toată

Și mă tem de soare...

Nu m-a soarbe oare?“

„Să n-ai nici o frică,

Fată sălbățică,

Că te-oi lua-n brață,

Să mai prind la viață,

Și te-oi coperi

Și mi te-oi feri

De vânt și de soare,

De-a lor sărutare.“

„Bădiță, bădiță,

De-ți sunt drăguliță,

Soție de vrei,

De vrei să mă iei,

Mă scoate din stâncă,

Din umbră adâncă,

Să-ți ies la lumină

Cu inima plină.“

Ercul Erculean,

Căpitan râmlean,

Calcă peste piatră

Și iată că-ndată

Lumii se arată

O dalbă de fată

Albă, goală toată,

Vie și frumoasă,

Dulce, răcoroasă

Cu păr aurit,

Pe umeri leit.

Cât o și zărește

Soarele s-oprește,

Și fața-i s-aprinde

Și raza-i se-ntinde,

Ca un sărutat

Lung și înfocat.

Iar cel Erculean,

Căpitan râmlean,

Mi-o apucă-n brață

De prinde la viață,

Mi-o strânge la piept

Ș-o leagănă-ncet;

Și-i face-n răcoare

Departe de soare

Cuib de floricele

Ivite la stele.