I
Lăpușneanul cel cumplitStă pe scaun poleit.
Curtea-i plină de boieri,
Vornici, hatmani, vistieri
Ce se-nchină Domnului
Și se tem de ura lui
Că ura lăpușnănească
E peire boierească.
Iată, mări, că deodată
Un luceafăr se arată
Cu chip vesel și domnesc
Și cu mersul voinicesc!
Cine-i mândrul tinerel,
Care-i tras printr-un inel?
E Bogdanul cel glumeț
Și la luptă îndrăzneț,
Și de carte cărturar
Și de arc bun săgetar.
El în sală-naintează
Și la Domnu-ngenunchează,
Apoi zice: „Mă rog ție,
Taică, Doamne din domnie,
Voie dă-mi să iau soție
Ursita ce-mi place mie.
Ea nu-i fată de-mpărat
Și-i chiar de litean bogat
Și de lege lepădat,
Da-i fecioară ca o stea,
Mândră ca o păsărea,
Dulce ca o floricea,
Și sufletul meu o vrea!”
Lăpușneanul se-mblânzește
Și din gură-așa grăiește:
„Dragul tatei, mergi cu bine,
Voie tu ai de la mine!"
Astfel zice și-l sărută
Ca pe-o floare-n sân crescută,
Și pocloanele-i gătește
Și pe cale mi-l pornește
Cu o sută de nuntași,
Toți aleși din tabarași.
