Trece-un călător și cântă,

Trece pe-o cărare frântă

Prin câmpia înflorită,

Cu inima veștejită.

El se plânge că-n cea lume

Nime știe de-al său nume,

Nime nu se îngrijește

De e mort ori de trăiește.

Surioara Magdalină

L-auzea dintr-o grădină,

Și pe gânduri ea cădea

Și de dor se aprindea:

„Călătorule mâhnit,
Și prin lume rătăcit!

Tu ești pasăre străină

Care cântă prin grădină

Ș-apoi zboară mai departe

Lăsând inimi înfocate.“

„Surioară mângâioasă!
Mult ești dulce și frumoasă!

Ochii-ți ard și-ți arde fața

Ca garoafa dimineața,

Când de rouă-i încărcată

Și-n lumină se arată.“

„Călătorule mâhnit,
Nu ți-e calul obosit?“

„Nu, drăguță, nicidecum,
Dar e săturat de drum“.

Călătorul se oprea,

Nici că mai călătorea!