Frunză verde salbă moale,

Adus-a un nor în poale

Boala cea mai rea din boale!

Noru-n țară s-a lăsat,

Peste oameni a plouat,

N-a plouat ploaie curată,

Dar cu ciumă-amestecată!

Unde-ajunge picătura,

Se închid ochii și gura,

Ochii să nu mai privească,

Gura să nu mai grăiască!

Plină-i țara, mult e plină

De scaieți de mărăcină;

Unde-s tufe prin potici

Sunt morminte de voinici,

Unde-s tufele mai dese,

Morminte de jupânese,

Unde-s tufele mai rari,

Morminte de fete mari,

Unde-s tufele mai vii,

Tot morminte de copii.

Frunză verde porumbică

Stă voinicul la potică.

Ciuma rea îi iese-n cale,

Voinicul zice cu jale:

„Na-ți calul cu armele

Și-mi lasă tu zilele.“

Ea-i răspunde: „Dragul meu!

Cal și arme nu voi eu,

Dar pe tine chiar te vreu“.

Frunză verde garofiță,

Trece-n câmp o copiliță

Cum e crinul înflorit,

Cum e bună de iubit.

Baba Ciuma cea păgână

Mi-o apucă strâns de mână.

Copilița-i zice: „Ciumă!

Nu-mi fii ciumă și-mi fii mumă ²⁷ !

Na-ți salba cu florile

Și-mi lasă tu zilele.“

Ea-i răspunde: „Drăguliță!

Am o neagră sălbuliță ²⁸

De cercat la gâtul tău,

Care nu te-a prinde rău.“

Frunză verde toporaș,

Iat-un dulce copilaș

Care-alungă-un fluturaș.

Unu-aleargă, unul zboară:

Ciuma-i prinde și-i omoară!

Frunză verde poamă acră,

Iată-o babă, iată-o soacră ²⁹

Cum o vede Ciuma-ndată

Dă la fugă spăimântată,

Culegând în calea ei

Pruncușorii mititei,

Nevăstuice tinerele,

Copilițe gingășele,

Feciorași cu mintea crudă

Și bărbați voinici la trudă.

Ducă-s-ar în pribegie!

Ducă-s-ar în cea pustie,

Îndărăt să nu mai vie!