Brâncovanul Constantin ¹⁹⁵

Boier vechi și domn creștin,

De averi ce tot strângea

Sultanul se îngrijea

Și de moarte-l hotăra,

Căci vizirul îl pâra.

Într-o joi de dimineață,

Zi scurtării lui de viață,

Brâncovanul se scula,

Fața blândă el spăla.

Barba albă-și peiptăna,

La icoane se-nchina,

Pe fereastră-apoi căta

Și amar se spăimânta!

„Dragii mei, cuconi iubiți!

Lăsați somnul, vă treziți,

Armele vi le gătiți,

Că pe noi ne-a-nconjurat

Pașa cel neîmpăcat ¹⁹⁶

Cu-ieniceri, cu tunuri mari

Ce sparg ziduri cât de tari!"

Bine vorba nu sfârșea,

Turcii-n casă iurușea,

Pe tuspatru mi-i prindeau

Și-i duceau de-i închideau

La Stambul, în turnul mare ¹⁹⁷

Ce se-nalță lângă mare,

Unde zac fețe domnești

Și soli mari împărătești ¹⁹⁸ .

Mult acolo nu zăcea,

Că sultanu-i aducea

Lângă foișorul lui

Pe malul Bosforului.

„Brâncovene Constantin,

Boier vechi, ghiaur hain!

Adevăr e c-ai chitit

Pân-a nu fi mazilit,

Să desparți a ta domnie

De a noastră-mpărăție?

Că de mult ce ești avut,

Bani de aur ai bătut ¹⁹⁹

Făr-a-ți fi de mine teamă,

Făr-a vrea ca să-mi dai seamă!"

„De-am fost bun, rău la domnie,

Dumnezeu singur o știe;

De-am fost mare pe pământ,

Cată-acum de vezi ce sânt!"

„Constantine Brâncovene!

Nu-mi grăi vorbe viclene.

De ți-e milă de copii

Și de vrei ca să mai fii,

Lasă legea creștinească

Și te dă-n legea turcească."

„Facă Dumnezeu ce-a vrea!

Chiar pe toți de ne-ți tăia,

Nu mă las de legea mea!"

Sultanul din foișor

Dete semn lui imbrohor.

Doi gelați veneau curând,

Săbiile fluturând,

Și spre robi dacă mergeau,

Din cuconi își alegeau

Pe cel mare și frumos,

Și-l puneau pe scaun jos,

Și cât pala repezea,

Capul iute-i reteza!

Brâncovanul greu ofta

Și din gură cuvânta:

„Doamne! fie-n voia ta!"

Cei gelați iarăși mergeau

Și din doi își alegeau

Pe cel gingaș mijlociu,

Cu păr neted și gălbiu,

Și pe scaun îl puneau

Și capul îi răpuneau!

Brâncovanul greu ofta

Și din suflet cuvânta:

„Doamne! fie-n voia ta!"

Sultanul se minuna:

Și cu mila se-ngâna

„Brâncovene Constantin,

Boier vechi și domn creștin!

Trei cuconi tu ai avut,

Din trei doi ți i-ai pierdut,

Numai unul ți-a rămas.

Cu zile de vrei să-l las,

Lasă legea creștinească

Și te dă-n legea turcească!"

„Mare-i Domnul-Dumnezeu!

Creștin bun m-am născut eu,

Creștin bun a muri vreu...

Taci, drăguță, nu mai plânge

Că-n piept inima-mi se frânge,

Taci și mori în legea ta

Că tu ceru-i căpăta!"

Imbrohorul se-ncrunta,

Gelații se nainta

Și pe blândul copilaș,

Dragul tatei fecioraș,

La pământ îl aruncau

Și zilele-i ridicau.

Brâncovanul greu ofta

Și cu lacrimi cuvânta:

„Doamne! fie-n voia ta!"

Apoi el se-ntuneca,

Inima-i se despica,

Pe copii se arunca,

Îi bocea, îi săruta,

Și turbând apoi striga

„Alelei! tâlhari păgâni!

Alei! voi feciori de câini!

Trei cuconi ce am avut,

Pe tustrei mi i-ați pierdut,

Dare-ar Domnul-Dumnezeu

Să fie pe gândul meu

Să vă ștergeți pe pământ

Cum se șterg norii la vânt,

Să n-aveți loc de-ngropat,

Nici copii de sărutat!"

Turcii crunt se oțereau

Și pe dânsul tăbărau,

Haine mândre-i le rupeau,

Trupu-i de piele jupeau,

Pielea cu paie-o umpleau,

Prin noroi o tăvăleau,

Și de-un paltin o legau

Și râzând așa strigau:

„Brâncovene Constantin,

Ghiaur vechi, ghiaur hain!

Cască ochi-a te uita

De-ti cunoști tu pielea ta?”

„Câini turbați, turci, liftă rea!

De-ți mânca și carnea mea,

Să știți c-a murit creștin

Brâncovanul Constantin!”