III

Domnul drept la el căta,
Ochii lui se încrunta.
Iar ciobanul se schimba,
Gluga lui își arunca
Și deodată se-arăta
Cu zelar, cu buzdugan,
Cu haine de căpitan.
Apoi drept la Domn căta
Și-n glas mare cuvânta:
„Alei! Doamne din domnie!
Ieri ai fost dat la beție;
Astăzi veniși la trezie,
Dar n-ai prins la cuminție.
Ce păcate te-au împins
Paloșul de ți-ai încins?
Fostu-ți-a silă de tine
De te-ai luat după mine.
Ori că nu te-ai săturat
Pe-a mea soră c-ai furat
Și-ai făcut cu ea păcat
Făr-a te fi cununat?
Dar gândit-ai că păcatul
Își urmează vinovatul
Și că-n lume orice faptă
Are faptă și răsplată?”
Și cum sta și cum zicea
O frunză de fag smucea
Si-ntre buze o punea
Și suna hoțiș din ea.
Frunza-n patru că plesnea,
Codrul negru clocotea,
De-un lung chiot chiotea,
De-un greu tropot tropotea,
Ș-imprejuru-le deodată
Se ivea o mândră ceată,
O ceată de voinicei,
Lotri, puișori de zmei,
Cu căciule stogoșate,
Cu chebe roșii pe spate,
Și mustăți de varvaric
Cum stă bine la voinic.
Lângă el cât îi zărea,
Mihul astfel le grăia:
„Frații mei, neferii mei,
Lotri, puișori de zmei!
Îl vedeți voi pe ist om?
El e mare, căci e Domn,
Dar, cât e de Domn și mare,
Minte coaptă încă n-are!
Hai, copii, de mi-l luați,
Prin săbii să-l fluturați,
Dar nimic să nu-i stricați,
Cale bună să-i lăsați,
Că de-i Domnul priceput
E destul câte-a văzut
Ca să afle, ca să știe:
Cu Mihul nu-i de glumie!”
Domnul pe gânduri cădea
Ș-apoi astfel răspundea:
„Mihule, bujorule,
Frate, frățiorule!
Eu la mână ți-am picat,
Tu de moarte m-ai scăpat.
Când la mână mi-i pica,
Eu de moarte te-oi scăpa.
Vină mâini tu la domnie
Ca să vezi o cununie,
Cununia Domnului
Cu sora voinicului,
S-o fac mie soțioară,
S-o fac ție Domnișoară!”
Astfel Domnul cuvânta,
Și din codru se-nturna,
Iară codrul răsuna:
„Să trăiești, măria ta!”