Sub cel păr mare din sat

Zace Donciul pe un pat;

Nouă ani și jumătate

De când zace el pe spate!

Pentru dânsul nu e vară,

Nu e dulce primăvară,

Ci numai viață amară!

Pe de-o parte carnea-i cade,

Pe de alta vermii-l roade,

El se roagă tot mereu

Să-l sloboadă Dumnezeu.

Toată lumea l-a lăsat,

Lumea toată l-a uitat,

Numai soră-sa Ancuța,

Anicuța româncuța,

Luceafărul satului,

Salba împăratului,

Nici pe Donciu l-a lăsat,

Nici pe Donciu l-a uitat,

Nouă ani ea l-a cătat,

Nouă ani și jumătate

L-a cătat tot ca pe-un frate.

Zi și noapte l-a vegheat,

Perne albe i-a mutat

Când la cap, când la picioare,

Când la umbră, când la soare!

Într-o zi el o vedea

Că de plâns se ascundea

Și cu jale-așa-i zicea:

„Ce-i, Ancuțo, draga mea?

Ochișorii tăi frumoși

Sunt ca doi luceferi roși:

Poate că ți-a venit greu

De când tu mă cați mereu?"

„Ba, ferească Dumnezeu!

Nu-i asta, drăguțul meu.

Dar un plâns m-a apucat

Că pe fetele din sat

Grea urgie a picat!

Că știi, frate, un mârzac

A sosit de la Bugeac

Și prin țară face jac. [2]

Lângă sat el s-a oprit

Sub un cort mare pâslit,

Și-orice vrea tătarul cere

Tot în silă și-n putere.

De tot omul de pe-aici

Zece galbeni venetici,

Și de fiecare casă

Câte-un miel și-o juncă grasă,

Iar pe noaptea fiecare

Cere câte-o fată mare!

„Hei, Ancuțo, draga mea,

Facă Dumnezeu ce-a vrea!

Tu să n-ai nici o păsare.

Fierbe lapte-ntr-o căldare

De-mi gătește-o scăldătoare

Și mă freacă-ntr-un noroc

Cu floare de busuioc,

Doar mi-ar potoli cel foc,

Apoi adă-mi haine dalbe,

Cusute cu firuri albe;

Adă-mi și armele mele

Ce lucesc ca niște stele.

Apoi cheamă din câmpie

Calul meu de voinicie

Care plânge când mă vede,

Și de-i zic că mor, nu crede!"

El în lapte se scălda,

Cu busuioc se freca,

Haine dalbe îmbrăca,

Calul și-l încăleca,

Și cât se vedea călare,

Striga tot în gura mare:

„Rămâi, soro, sănătoasă

Ca o viorea frumoasă

Într-un păhărel pe masă!

Și tu, Șoime, ce nechezi

Și de boala mea nu crezi,

Să te văd cum te repezi,

Când în mine mă gândesc

Să răpun cap tătăresc!"

Șoimul vesel necheza,

Zborul iute-și repezea,

Iepurește, ogărește, [3]

Păsărește, fulgerește,

Și-ntr-o clipă ajungea

La cortul lui Crâm Hogea.

„Bun sosit, ghiaur Doncilă! [4]

De-mi aduci vreo copilă,

Adă-mi tu pe soră-ta,

Că nu doresc pe alta."

„Îti aduc altă mireasă, [5]

Mai frumoasă, mai aleasă,

Care, când te-a săruta,

Halal de viata ta!"

„Cine-i, bre Doncilă, cine?

Unde, unde-i s-o văd bine!"

Iat-o ici în brâu la mine!

Ian vezi cât e de frumoasă,

De subțire, de lucioasă,

Ce glăsuț zângănitor

Scoate când o prinde dor,

Dar mănâncă om de viu

Și taie cap de deliu." [6]

„Ah! amar, amar Doncilă!

N-am cerut așa copilă.

Du-te cu dânsa-napoi,

Că eu plec azi de la voi."

„Ba nu! vreau să te cunun,

C-am jurat să fiu azi nun."

Pala-n aer fulgera

Capul mârzăcesc zbura!

Apoi Donciul se-ntorcea,

Anicuței de zicea:

„Bietul om! noroc nu are;

I-am dus lui o fată mare,

Și numai dintr-un sărut,

Capul lui și l-a pierdut!”