La Brăila-n vale

Șepte bolozale [1]

Și șepte sandale

Descarc la zamboale

Și-ncarc la stamboale,

Descarc băcălii

Și-ncarc dimerlii,

Tot de grâu mărunt [2]

Și de arnăut,

Dar cine descarcă

Și cine încarcă?

Un arap bogat

Negru și buzat

Cu solzi mari pe cap,

Ca solzii de crap;

Și cu buze late,

Roșii și umflate,

Și cu ochi holbați

Și cu dinți smăltați.

Dar pân' descărca

Și pân' încărca,

El ce mai făcea?

Tot pe mal ședea

Și mânca și bea

Sub verde frunzar

De crengi de stejar.

Iată-o copiliță,

Cu albă cofiță;

„Chiro, Chirolină,

Floare din grădină!

Ghelai tu cu mine [3]

Că te-oi purta bine;

Bine te-oi purta

Și ți-oi cumpăra

Rochiță cu zale

Lăsată pe șale,

Rochiță în bolduri

Lăsată pe șolduri.

Și paftale mari

De mărgăritari,

Și paftale mici

Tot de irmilici." [4]

Chira tot râdea

Și îi răspundea:

„Alei, Arăpilă,

Alei! măi Buzilă!

Unde s-a aflat

Că s-a-mpreunat

Corbi cu turturele,

Șerpi cu floricele,

Urși cu căprioare

Și nouri cu soare?"

Iară cel arap,

Cu solzi mari pe cap,

Cât o auzea

Se și repezea,

În brațe-o lua,

În caic intra

Și se depărta,

Către Sulina.

Iar frații Chirei,

Hoții Brăilei,

Șerpii Dunărei,

La mal alergau,

Pe Chira strigau

Și-not mi se dau,

Și se cufundau

Și când se iveau

În caic săreau,

Și pe cel arap

Îl dau peste cap.

Apoi se-ntorceau

Și Chirei ziceau:

„Soră ticăloasă!

Soră păcătoasă!

Spune la tustrei

Care moarte vrei?

Moarte luminată

Ori întunecată?"

„Frățiorii mei!

Vă jur la tustrei,

Jur pe Dumnezeu,

Pe Sufletul meu!

Că-s nevinovată

Ca apa curată.

Ah! drăguții mei,

Nu-mi fiți dușmănei,

Nu vă-ntunecați

Nu vă încruntați,

Că-s o biată fată,

Zău! nevinovată!"

Iar frații Chirei,

Hoții Brăilei,

Șerpii Dunărei,

Acasă-o duceau,

Apoi ce făceau?

O legau de-un par,

De-un par de stejar

Și pe lângă ea

Vreascuri aduceau.

Și ce mai făceau?

Trupu-i cătrăneau

După ce-l goleau,

Apoi foc îi dau

Ș-astfel o mustrau:

„Soră ticăloasă!

Soră păcătoasă!

Unde s-a aflat

De s-a-mpreunat,

Corbi cu turturele,

Șerpi cu floricele,

Urși cu căprioare

Și nouri cu soare?

Arzi în foc nestins,

De noi trei aprins.

Și te fă tăciune

Și te fă cărbune

Cu-arapi de vroiești

Ca să te iubești!"

Focul s-aprindea,

Vreascurile-ardea,

Para se suia,

Chira, vai de ea!

Gemea și plângea,

Trupul își frângea,

Și amar zicea:

Frățiorii mei,

Mă rog la tustrei,

Faceți-vă milă

De-o biată copilă.

Ah! mă doare foarte!

Ah! mă tem de moarte

Fie luminată,

Fie-ntunecată!

Vai ș-amar de mine,

Iată moartea vine,

Vine, se repede

Și nime nu-mi crede!

Măiculița mea,

Ce pedeapsă grea!

Focul mă cuprinde,

Carnea mi-o aprinde;

Maică, unde ești

De mă părăsești?

Maică, mor ah! mor

Și la tine zbor!"

Chira tremura,

În foc se lupta,

Și amar striga;

Apoi lin ofta,

Capul își pleca,

Sufletul își da!

Iar trupu-i ardea,

Trupu-i se roșea,

Trupu-i se-nnegrea,

Carnea sfârâia,

Oasele trăsnea,

Para pâlpâia,

Fumul se-nvârtea,

Iar când trupul ars

Cenușă-a rămas,

Frații câte trei,

Șerpii Dunărei,

Oasele strângeau,

Cenușă-alegeau

Și-n vânt o zvârleau:

Și astfel grăiau:

„Oase păcătoase,

Pulbere de oase!

Mânca-v-ar pământul

Și v-ar duce vântul

Peste nouă mări,

Peste nouă țări,

În pustiu golit

Și nemărginit!" [5]