La grădină, la cerdac

Lui Hagi Baba-Novac

Care poartă comănac ¹⁴⁶ ,

Lungă masă e întinsă

Și de oaspeți mulți cuprinsă.

Dar la masă cine șede?

Pe-mprejur cine se vede?

Șede bătrânul Novac

Ce trăiește-acum de-un veac,

Cu cincizeci de finișori,

Tinerei, mândri bujori,

Și cincizeci de finișoare,

Tinerele garofioare.

Toți cu bine petreceau,

Pe Novac îl fericeau,

Numai tânărul Ioviță,

Copilaș de Novăciță,

Nici nu bea, nici nu mânca:

De la inimă ofta.

„Nepoțele hăi, Ioviță,

Copilaș de Novăciță,

Șoimuleț, pui de român

Ce nu știe de stăpân!

Nici nu bei, nici nu mănânci.

Ce stai pe gânduri adânci?"

„Eu pe gânduri am căzut

De când, moșule,-am văzut

Pe fata cadiului ¹⁴⁷

Din satul Odriului ¹⁴⁸ ."

„Fecioraș pui de român

Ce nu știe de stăpân!

Dacă este mări,-așa,

Încetează de-a ofta

Și te du în grajdul meu

De-ți alege-un pui de zmeu

Din cincizeci de bahameți,

Bahameți cu perii creți,

Și-ți fă singur izbânda

Ca să-ți capeți dobânda."

Tinerelul se scula,

Lui Novac se închina,

Mâna dreaptă-i săruta ¹⁴⁹

Și la grajd se îndrepta.

Iar la grajd dacă mergea,

El un mânz își alegea,

Mânz de fugă sprintenel,

Ieșea-n vară pătrărel ¹⁵⁰

Mânz ce fuge ca șolcanul

De nu-l prinde nici arcanul.

Pe el iute că sărea

Și din fugă mi-l oprea

La o poartă de grădină,

De grădină cu flori plină

Unde stau cadânele ¹⁵¹

De se-ngân cu florile.

„Tu, fată-a cadiului

Din satul Odriului,

Ghelai, ghelai pân' colea ¹⁵²

Ca să-mi dai o floricea,

Și mi-o dă cu mâna ta

Ca să-mi dreagă inima".

Copila cadiului

Din satul Odriului

Rumeoară se făcea

Și trei flori ea-și alegea,

Și trei flori ea culegea,

Ș-un fir de păr își smulgea

Și cu firul le lega

Ș-apoi tainic ea le da

Unei roabe mândruliță

Să le ducă la portiță.

Voinicelul greu ofta,

Perișorul săruta

Și din gură cuvânta:

„Tu, fată-a cadiului,

Surioara crinului!

Ghelai, ghelai pân colea

Ca să-mi dai o floricea,

Dar mi-o dă cu mâna ta,

Ca să-mi dreagă inima."

Copila cadiului

Din satul Odriului

Bujorică se făcea

Ș-o garoafă culegea

O garoafă ca și ea,

Apoi singură-o ducea

Celui mândru Novăcel,

Avere-ar parte de el!

Feciorașul se pleca,

De mijloc o apuca,

La sânu-i o ridica

Și la fugă se-arunca,

Și din fugă-o dezmierda,

Mii de sărutări îi da.

Iar cea roabă medioară

Și de minte cam ușoară

Spaimă singură-și făcea

Și-ntr-un suflet se ducea

La cadiu, la cafenea,

Unde beau turcii cafea.

„Sai, cadiule, nu sta,

C-au răpit pe fiica ta!"

Cadiul se-ngălbenea,

Celmaua pe ochi punea,

Pe-o tătarcă-ncăleca ¹⁵³

Și la goană se lua,

Iapa câmpii apuca,

Urechiușele-și culca,

Urma mânzului călca,

Fugea mânzul nechezând,

Iapa fugea rânchezând,

Ș-așa bine că fugea,

Mai că mai îl ajungea.

Dacă vedea și vedea,

Fata mintea nu-și pierdea,

Ea pe mânz că se pleca,

De ureche mi-l mușca ¹⁵⁴ ,

Urechiușa sângera,

Iar mânzul se oțerea

Și sărea, sărea, sărea,

Ș-așa bine că fugea,

Într-o clipă ajungea

În grădină, la cerdac,

La hagi Baba-Novac.

Cadiul încă sosea,

Iataganul își scotea,

Iar Novacul cel bătrân

Ce nu știe de stăpân,

Își ridică genele,

Genele cu cârjele

Ca să-și vadă oaspele:

„Stai, cuscre cadiule,

Să ne-ascultăm vorbele,

Că junii fac certele

Și bătrânii pacele!”