În oraș, la București,

Tot să stai și să privești

Pe cei șapte voinicei,

Mândri puișori de zmei,

Șapte frați ca șapte brazi,

Toți de-ai lui Mogoș cumnați.

Ei în capul podului,

În fruntea norodului,

Așteptau pe sora lor

Și pe mândru-i soțior,

Mogoș, vornicul bogat,

Ce glumește ne-ncetat.

Ei la umbră se culcau,

Beau voios și ospătau,

Cu ploscuța închina

De cinci vedre ș-o oca,

Vadra Țarigradului,

Măsura-mpăratului.

Iar fratele cel mai mare

(Că-i mai mare, minte n-are)

Pe drum ochii-și alerga

Și cu glas dogit striga:

„Zăriți voi ce zăresc eu?

Iată vine ca un zmeu,

Vine Mogoș vornicul,

Călare pe galbenul."

Frații toți mi se sculau,

Peste câmpuri se uitau,

Și vedeau, mări, vedeau

Cum venea Mogoș, venea:

„Bună ziua, șapte frați,

Șapte frați ca șapte brazi!"

„Bun sosit, frate cumnate,

Ai venit pe neașteptate.

Dar unde ți-e soțioara?

Ce ne-ai făcut surioara?

Ori poate c-ai și uitat

Către noi că te-ai legat

Când pe Stanca ne-ai luat,

S-o aduci la frățiori.

Pe iarnă de nouă ori,

Că-s mai multe sărbători:

Pe vară de patru ori,

Că-s mai multe lucrători?"

„Ba, măi frați, eu n-am uitat

Către voi că m-am legat,

Și cu Stanca am plecat

S-o aduc la desfătat,

Dar în drumul părăsit

Turci, tătari ne-au întâlnit

Și pe Stanca mi-au răpit."

„Pe Stăncuța ne-au răpit

Și tu, Mogoș, ai fugit?

Cu cei furi nu te-ai luptat,

După ei nu te-ai luat,

Nouă ani să-i tot alungi

Și cu moartea să-i ajungi?

Mori dar, câine blestemat!

Că ție nu ți-a fost dat

Ca să fii vrednic cumnat

Cu-ai Stăncuței șapte frați,

Șapte frați ca șapte brazi!"

Și cu toții crunt turbau

Paloșele ridicau.

Iar fratele cel mai mare

(Că-i mai mare, minte n-are)

Paloșul mi-l învârtea,

În Mogoș îl azvârlea,

Dar nici că mi-l nimerea.

Paloșu-n vânt vâjâia,

De-un zid mare se lovea

Și-ndărăt se întorcea,

Lângă Mogoș de cădea

Și-n pământ se îngropa

Și până în mănunchi intra.

Iar fratele cel mai mic

(Că-i mai mic, e mai voinic)

Paloșul mi-l învârtea,

În Mogoș îl azvârlea,

Și prin inimă-l junghea!

Când deodată ce vedea,

Ce vedea și nu credea?

O teleagă zugrăvită,

Pe dinuntru poleită

Cu doisprezece telegari,

Telegari cu coame mari,

Și-n teleagă sora lor

Înflorind ca un bujor!

„Bună ziua, frații mei.

Șapte puișori de zmei!

Dar unde vi-i cumnatul?

Ce mi-ați făcut bărbatul?"

„L-am trimis în iad de-a drept

Cu șapte paloșe-n piept,

Că nu-i vrednic să trăiască

Și cu noi să se rudească

Cine-n oardă păgânească

Nu știe să vitejească

Și nevasta să-și păzească!"

„Vai de mine! ce-ați făcut?

Vai de voi! n-ați priceput

Cum că Mogoș a glumit

Când de mine v-a grăit?"

Bine vorba nu sfârșea,

Lacrimi din ochi îi ieșea,

Lângă Mogoș ea cădea,

Cu brațele-l cuprindea,

Îl bocea, îl dezmierda,

Apoi sufletul și-l da

În capătul podului,

În ochii norodului! ¹⁵⁵