Frunză verde de-aluniș:

Tace cucul la răriș,

La răriș, la cărpeniș

De frica celui Ghemiș,

Că de-i mic și ghemuit,

Are fața de-ngrozit,

Și de-i mare cât un ghem ¹¹⁷ ,

Turcii toți de el se tem.

Cât a fost vara de mare,

El a mas pe la coșare

Cu vânăta cea frumoasă,

Iapă scurtă și vânoasă,

Cu dungi negre pe spinare,

Și scântei de foc în nare.

Ea-i ogarcă pe sub foale ¹¹⁸ ,

Cât aleargă, nu domoale

Și-i lăcustă săritoare...

Unde-o vede Ghemiș moare!

Într-o zi Ghemiș punea

Șapte buți alăturea,

Cu vânăta le sărea,

Pe vânăta o spetea!

Iar Ghemiș ca un nebun

O lega de un alun

Și trei zile o plângea,

Nici că se mai mângâia!

Apoi, mări, se-ndrăcea,

Colea-n vale se ducea,

O falangă-n drum scotea ¹¹⁹ ,

Pe drumeți pe toți bătea

Ca să-i spuie de știa

Dacă-n lume cunoștea

Alt fugar ca vânăta,

Să-i se dreagă inima.

Când la urma tuturor,

Iat-un biet de cerșetor ¹²⁰ .

În spinare cu desag

Și în mână c-un toiag.

Iar Ghemiș cum îl vedea,

La pământ îl întindea,

De falangă mi-l lega

Și-l bătea și tot striga:

„Măi sărace, sărăcilă,

De când umbli cerând milă,

Văzut-ai în calea ta

Vreun cal bun ca vânăta?"

„Stăi, jupâne, nu mai da,

Că ți-oi spune tot ce știu.

Eu cunosc un bidiviu

La cel pașă din Măcin ¹²¹

Care bea rachiu și vin ¹²² !“