Frunză verde de negară,

Pe cel drum în zi de vară,

Ce se vede strălucind

Și spre Ieși înaintând?

Un rădvan cu telegari,

Șese negri armăsari,

Și-n rădvanul boieresc

Un luceafăr pământesc,

Cu chip dulce femeiesc.

Iar pe lângă cel rădvan,

Călare pe-un năzdrăvan ¹⁸⁴ ,

Merge mândrul Iordăchel

Cu slugile după el:

Slugi cu inimile drepte,

Înțelepte și deștepte,

Ce-s la masă rușinoase,

Dar la luptă hărțăgoase.

Apoi venea după ei

Ceată de arnăuței,

Lefegii și darabani

Cu-ai lor mândri căpitani.

Ei la Ieși cât ajungea,

Iordache la domn mergea,

Dar domnul cât îl vedea,

De mânie s-aprindea

Și striga: „Jos pe covor,

Tăiați-i capul din zbor."

Un călău se repezea,

Iataganu-și netezea,

Dar Iordache-l aștepta,

O palmă voinică-i da,

Cât călăul jos pica.

Apoi el se întorcea

La Lisandru de-i zicea:

„Ține tu sabia mea

De-mi taie capul cu ea,

Că nicicum nu m-a durea."

Iar Lisandru, oftând greu,

Răspundea: „Stăpânul meu!

Pâinea, sarea ți-am mâncat,

Nu mă vârî la păcat ¹⁸⁵ !”

Din nou vodă poruncea,

Arnăuții se-mbrâncea,

Pe Iordache s-aruncau,

De păr lung îl apucau,

Pe covor îl întindeau

Și din zbor capu-i tăiau.

Capul se rostogolea,

În sânge se tăvălea

Și pe scări se cobora

Și-n rădvan apoi sărea.

Iar Marica, vai de ea!

Capu-n brațe apuca

Și plângând la el căta,

Și bocind îl săruta,

Când pe frunte, când pe gură,

Când pe gât, la-ncrestătură.

„Alei! Doamne! striga ea,

Facă-se pe vrerea mea!

Doamna ta să văduvească,

Neamul tău să calicească,

Târgul tău întreg să ardă

Și domnia-ți să se piardă!...”

Frunză verde siminoc,

La Ieși arde mare foc.

Bate para prin Milești,

Zbor tăciunii la Lățești,

Scânteile-n Bărlănești,

Până pe la Ciocănești,

Și duc veste de-ngrozit

Că Iordache a pierit

Și că focul a zbucnit

Din blestemul cel cumplit!