Vinerea spre sâmbăta,

El Măricăi s-arăta

Și cu drag o săruta

Mulțumind lui Dumnezeu

C-a sosit la locul său...

Dar în lume cine știe

Azi și mâini ce-o să mai fie!...

Iată-un grec, unul Zoilă,

Om de vrajbă și de silă,

Un trimis de la domnie,

(Negre zilele să-i fie!)

Olăcește se ducea

Și la domn știre făcea

C-a sosit Iordache-acasă

La Maria cea frumoasă!

Frunză verde alunică,

Grea pulbere se ridică

De la Ieși înspre Milești ¹⁸² ,

Iar printr-însa ce zărești?

Arnăuți cu șușanele,

Cu argint pe la oțele.

Lefegii și darabani

Cu-ai lor mândri căpitani.

Iordăchele, te ferește,

Cursă rea ți se gătește!

Cei ce vin călări la tine

Nu vin ca să se închine,

Ci vin cu porunci domnești

Și cu gânduri dușmănești.

Frunză verde porumbică!

Drăgălașa de Marică

Pe Iordache mi-l trezea

Și din gură-așa-i grăia:

„Hai, frate, la biserică

De sfânta Duminică,

Că de când ai pribegit

Sufletul nu ți-ai grijit!"

Iordăchel se întindea

Și cu lene răspundea:

„Mergi, Marico, dumneata,

Că eu nu mă pot scula,

Drumul lung m-a obosit,

Calul greu m-a ostenit!"

Iată, mări, cum vorbea

Că fereastra se izbea

Și cădea jos la pământ

Fără suflare de vânt ¹⁸³ .

Ș-o icoană poleită

Trăsnea făr-a fi lovită.

Maria se-nspăimânta,

Iordache se întrista,

Dar pe gânduri mult nu sta,

Că Lisandru-i aducea

Carte mare și-i zicea:

„O ceată de oameni mulți,

Lefegii și arnăuți,

A sosit aici din sus

Ș-astă carte ți-au adus

Cu poftire boierească

Să mergi la curtea domnească,

Dar ascultă-mă pe mine,

Căci ce simt eu nu-i a bine.

Tu ești mare cât un domn,

Iar de ai minte de om,

Hai cu toți să-ncălecăm,

Arnăuții s-alungăm

Și de drum să ne cătăm,

Spre Bugeac să apucăm,

Pe hanul să-l ridicăm

Și foc Ieșului să dăm."

Iordăchel nu-l asculta

Și din gură cuvânta:

„Ba, m-oi duce la domnie

Că chiar domnul mă îmbie

Și se jură că va face

Tot ce-oi vrea ca să

mă-mpace!”