Pe Argeș în gios,

Pe un mal frumos,

Negru-vodă vine

Ca să se închine

La cea mănăstire,

Falnică zidire,

Mănăstire naltă

Cum n-a mai fost altă.

Domnul o privea

Și se-nveselea

Și astfel grăia:

„Voi, meșteri zidari,

Zece meșteri mari!

Spuneți-mi cu drept,

Cu mâna la piept,

De-aveți meșterie

Ca să-mi faceți mie

Altă mănastire

Pentru pomenire

Mult mai luminoasă

Și mult mai frumoasă!

Iar cei meșteri mari,

Calfe și zidari,

Cum sta pe grindiș,

Sus pe coperiș,

Vesel se mândreau

Ș-apoi răspundeau:

„Ca noi, meșteri mari,

Calfe și zidari,

Alții nici că sânt

Pe acest pământ!

Află că noi știm

Oricând să zidim

Altă mănăstire

Pentru pomenire,

Mult mai luminoasă

Și mult mai frumoasă.

Domnu-i asculta

Și pe gânduri sta,

Apoi poruncea

Schelele să strice,

Scări să le ridice.

Iar pe cei zidari,

Zece meșteri mari,

Să mi-i părăsească

Ca să putrezească

Colo pe grindiș,

Sus pe coperiș.

Meșterii gândeau

Și ei își făceau

Aripi zburătoare

De șindrili ușoare,

Apoi le-ntindeau

Și-n văzduh săreau

Dar pe loc cădeau,

Și unde picau

Trupu-și despicau.

Iar bietul Manole,

Meșterul Manole,

Când se încerca

De-a se arunca,

Iată c-auzea

Din zid că ieșea

Un glas nădușit,

Un glas mult iubit

Care greu gemea

Și mereu zicea:

„Manole, Manole,

Meștere Manole!

Zidul rău mă strânge,

Țâțișoara-mi plânge,

Copilașu-mi frânge,

Viața mi se stinge!"

Cum o auzea,

Manea se pierdea,

Ochii-i se-nvelea,

Lumea se-ntorcea,

Norii se-nvârtea,

Și de pe grindiș,

De pe coperiș,

Mort bietul cădea!

Iar unde cădea,

Ce se mai făcea?

O fântâna lină,

Cu apa puțină,

Cu apă sărată

Cu lacrimi udată!