Colo jos, pe lângă Tisă,

Merge mândra cam descinsă

Prin ierbuța până-n brâu,

Și ține murgul de frâu,

Murg voinic și pintenog

Care paște busuioc.

Ea se primblă-n poieniță

Și tot zice din guriță:

„Busuiocul l-aș privi ⁴² ,

Mă tem că m-oi zăbovi,

Dar l-oi smulge și m-oi duce

Până dincolo de cruce,

La marginea codrului,

La stăpânul murgului,

Tot pe culmea din Muncel,

La haiducul voinicel.

Cine-a vrea ca să mă ieie

Meargă-acasă să mă ceie,

Meargă-acasă la părinți

Cu inima lui în dinți;

Iar pe când el mă va cere,

Tu, murguțule,-n putere,

Du-mă iute ca un zmeu,

Du-mă la stăpânul tău“.

Mândra calu-ncăleca,

Spre Muncel vesel pleca,

Noapte-n drum o apuca.

Ea mergea, calea-și pierdea

Și-ntr-un râu adânc cădea,

Vai de mândra! vai de ea!

Sufletu-i zburând zicea:

„Sărmanul copilul meu!

Cum rămâne singurel,

Fără pic de mângâiere,

Fără mamă cu durere!”