Iată-n codru, iată,

Că Ianuș deodată,

Cum benchetuiește

Și se veselește,

Stă, încremenește,

Pe gânduri pornește

Că din când în când

Aude sunând,

Codrii răzbătând

Un mândru cântic,

Cântec de voinic

Ș-un glas de cobuz

Dulce la auz,

De cobuz de os

Ce sună duios.

Și iată, și iată

Că Ianuș deodată

Tresare și sare

Și zice-n glas mare:

„Voi, vitejilor,

Haraminilor ⁵⁸ !

Ian stați ș-ascultați

Ș-armele-apucați,

Că eu cam auz

Un glas de cobuz

Printre frunzi sunând,

Codrii dezmierdând.

Deci voi vă grăbiți,

Curând vă porniți

Să-i ieșiți în cale

Pe deal și pe vale,

La pod, la hârtop,

La lunca de plop,

La potica strâmtă,

La cărarea frântă,

La fântâna lină

Cu apă puțină.

De-a fi vrun viteaz

Cu flori pe obraz,

Să nu mi-l stricați,

Ci să mi-l legați.

Iar vreun fermecat,

De muieri stricat,

O palmă să-i dați

Drumul să-i lăsați!“

Ungurii pornesc

Și calea-i opresc.

Iar cât îi zărește

Mihu le grăiește:

„Voi, voinicilor,

Haraminilor,

Cine v-a mânat

Capul v-a mâncat!“

Și nici că sfârșește,

La harță pornește ⁵⁹

Și se învârtește,

Toți îi risipește.

Apoi iar purcede

Prin cel codru verde.

Murgul se urca,

Și când el călca,

Piatra scăpăra,

Noaptea lumina,

Noaptea ca ziua.

Ianuș cum îl vede,

Din loc se repede:

„Voi, vitejilor,

Haraminilor!

Dați cu lăncile,

Dați cu flintele.”

„Lăsați flintele,

Lăsați lăncile,

Voi, voinicilor,

Haraminilor!

Că eu Mihu sânt,

Și vreau să vă cânt

Un mândru cântěc,

Cântec de voinic

Cum n-ați auzit

Cât veac ați trăit.”