La cea casă mare

Cu ferești în soare,

Multe buți de toate

Se lovesc în coate,

Buți mari, ne-ncepute

De câte cinci sute, ¹⁰⁷

Ș-altele mai mici

De-o sută și cinci.

La cea casă mare,

Cu ferești în soare

Vinu-i bun și rece,

Mult vinaț se trece

Că-l vinde Rădița,

Rada crâșmărița,

Și-l beau cazaclii, ¹⁰⁸

Negustori de vii.

Iar unul din ei,

Căpitan Matei,

Cazacliu bătrân

Și cu moartea-n sân,

La Rada căta,

Din suflet ofta

Și-apoi cuvânta:

„Rado, Rădișoară,

Mândră viișoară!

Ia-mă tu pe mine

Că te-oi ținea bine

Și ți-oi da eu ție

Ruble chiar o mie,

Papuci în badii

Aduși din Indii, ¹⁰⁹

Blană lungă, moale,

Cu samur în poale,

Și un așternut

Cu aur țesut."

Rada mi-l vedea

Și îi răspundea:

„Căpitan Matei,

Mă vrei, nu mă vrei,

Cât ești de bogat

Nu mi-i fi bărbat,

Că ți-e barba sură

Și n-ai dinți în gură.

Bărbat oi lua

Care s-a afla

Dunărea să-noate

Ridicând din coate,

În picioare stând,

Buzdugan purtând."

Nime nu s-afla

Care cuteza

Din cei cazaclii

Negustori de vii.

Iar un argățel

Tânăr, voinicel,

Pe loc s-apuca

De se încerca.

Dunărea trecea,

Și iar se-ntorcea

Din coate-notând

În picioare stând,

Buzdugan purtând.

Rada-nveselea

Și astfel grăia:

„Vin', voinicule,

Argățelule!

Pe tine te vreau,

Bărbat să te iau,

Că-i o zicătoare

De însurătoare:

Cine bate Dunărea ¹¹⁰

Nu mi-l bate muierea!”