II

Când de zi se lumina,
Boierii se aduna
Și pe cai încăleca,
Și cu Domnul toți pleca,
Înspre munți la vânătoare,
După urși și căprioare,
După păsări gălbioare.
Și mergeau, frate, mergeau
Pân-în munți că ajungeau,
Iar când soarele-apunea,
Iată că se întâlnea
C-un cioban cu fluieraș
Și cu port de oltenaș.
Domnu-n cale-i se oprea
Și din gură-așa grăia:
„Ciobănaș cu fluieraș,
Puișor de oltenaș,
Cunoști calea codrului
De prin muntii Crișului?
Cunoști fagul Mihului
Din codrul Cobiului?"
„Cunosc calea codrului
Până-n fundul fundului,
Știu și fagul Mihului
Din codrul Cobiului”.
„De știi locurile bine,
Nu mă-i duce tu pe mine?”
„Ba, te-oi duce eu pe tine
De-i lăsa tu oștile
Să-mi păzească oile,
Că de-oi pierde-o mielușea
Oi slugi un an pe ea,
Și de-oi pierde un mielușel
Oi slugi doi ani pe el”.
Domnul oștile lăsa,
Cu ciobanul se lua,
Singur, singur, singurel
Pe o zare de muncel.
Iar ciobanul se-ndrepta
Către munți și mi-l purta
Pe cărări și pe potici
Ce-s călcate de voinici,
Prin hățiș, prin cărpiniș,
Unde nu-i loc de cârniș,
El mergea, frate, mergea
Pân' ce-n codru ajungea
Drept la fagul Mihului,
Lăcașul voinicului.
Când de fag s-apropia,
Ciobănașul se oprea
Și din gură-așa grăia:
„Iată fagul Mihului,
Mihului voinicului!
Iar pe Mihul dacă-l vrei,
Cată drept în ochii mei!”