Dă-ți, Domnico, rochița

De-mi deschide temnița.

Dă și carul cu doi boi

De mă scapă de nevoi.

Și vin', soro, să mă vezi

Cum îmi frâng trupu-n obezi,

Să tot plângi și să nu crezi!"

Frunză verde de granate,

Căci m-aș duce-n ceea parte

Să mai văd pe bietul frate!

Da-s o biată fată mare

Și la lume n-am crezare,

Ci am numai ochi de plâns

Ș-un suflet de dor aprins.

Frunză verde rozmarin,

Rău e de voinic străin!

Numai luna că-l iubește

Și soarele-l încălzește.

Trece-n jos, se duce-n sus,

Nime nu-i dă un răspuns,

Nici îi zice: „Bun ajuns!"

Suie-n deal, coboară-n vale,

Nici o mândră nu-i stă-n cale.

Trece sate-n curmeziș,

Și dumbrăvile-n lungiș,

Vede-o mândră fetișoară

Ca un pui de căprioară.

El îi zice: „Dragă, stă."

Ea în lături tot se dă.

El îi zice: „Vină-ncoace,"

Ea-i răspunde: „N-am ce face.”