Cic-a fost un împărat

Mare, mândru, luminat,

Și avea un cal frumos

Cu păr negru și lucios.

Când încăleca pe el,

Se simțea mai tinerel,

Când pe el încăleca

Lumea-ntreag-o alerga.

El de cale s-a gătit

Și la slugi a poruncit

De cal bine să grijească

Și cu ochii să-l păzească,

Căci de nu l-or îngriji

Vai ș-amar de ei va fi,

Și le-or sta capetele

Unde stau picioarele!

. . . . . . . . . . . .

„Luminate împărate,

Fă-ți cu paloșul dreptate!

Noi fugarul l-am pierdut

Făcutu-s-a nevăzut

În fundul pământului

În vârtejul vântului!“

. . . . . . . . . . . .

Împăratul se-ncrunta,

Puse crainici a striga:

Care-n lume s-a afla

Lumea de-a cutreiera,

Nouă ani să nu s-oprească,

Nouă să nu odihnească,

Cât e noapte, cât e zi,

Pân’ce calul va găsi,

Acelui parte să fie

Jumătate-mpărăție

Și o fată-mpărăteasă

Care-a fi cea mai aleasă.

. . . . . . . . . . . .

Făt-frumos a și plecat

Pe-un cal negru și țintat

Și s-a dus, s-a dus, s-a dus

Tot drept soare spre apus

Ca cuvântul din poveste …

Înainte mult mai este,

Mers-a mersul vântului

Pe fața pământului

Ș-a călcat în pribegie

Multă lume,-mpărăție,

Dumnezeu numai o știe!

Mers-a peste nouă mări,

Nouă mări și nouă țări,

Peste munți, peste ponoare,

Peste câmpuri cu izvoare,

Unde iarba verde crește

Și în patru se-mpletește

Și-n vârf se găitănește,

etc., etc.