Geanta lui Moș Cosma

Mos Cosma era pe la 1872 (zic era pentru că nu știu de mai trăiește încă) un bătrân ca de 60 de ani, cu fața curată ca inima lui, cu barbă și plete albe, cu ochi vioi de om de munte, cu spirit glumeț, dar înțelept, cu graiul vesel și dezmierdător. El locuia din copilărie la Vrancea și era cunoscut sub denumirea de Moș Cosma Vioară, căci era lăutarul nunților și al horelor și purta pretutindeni cu el o mică vioară, pe care o ținea într-o geantă de piele împreună cu niște hrisoave de o veche răzeșie pierdută prin judecăți. Acest instrument primitiv compunea toată averea lui, însă mai avea el o comoară nepreț uită, care plătea milioane în ochii mei, și acea comoară era memoria rară în care se păstrase mulțime de cântece bătrânești, balade, legende, tradiții istorice, tot ce caracterizează pe un bard poporal.

Moș Cosma, în primăvara anului 1872, veni la Mircești, trimis de un fost servitor al meu, care îmi cunoștea gusturile, și care se așezase de trei ani în munții Vrancei. Acea vizită neașteptată am considerat-o ca o favoare căzută din cer, căci zilele ce am petrecut cu el mi-au amintit frumosul timp al tinereții, pe când am cutreierat o parte de munți și de văi ale Moldovei pentru descoperirea tezaurului de cântece poporale ce s-au publicat la București. L-am ținut două săptămâni cu mine, dându-i de mâncat și de băut, dăruindu-l cu haine și cu bani, și primind de la el o colecție de balade și de diverse alte poezii vechi, pe care le-am prescris din fugă în vreme ce el mi le-a cântat. În toată dimineața, ne așezam la umbră și îi ziceam în glumă:

— Moș Cosma, ce mai ai în geantă?

— Multe! cuconașule; îmi răspundea unchiașul. Geanta mea îi ca izvorul cel bun; cu cât scoți din el, cu atât el dă apă mai multă și mai limpede.

Și apoi, acordându-și vioara, bardul meu începea a cânta cu un glas dulce, deși cam răgușit de timp, și pe fiecare zi comoara ce adunam din gura lui creștea, creștea, fără ca să mă pot sătura de frumusețile ei. Astfel se face că acum am dinaintea mea o movilă de pietre scumpe amestecate la un loc, unele cam șterse, altele cam știrbe, însă toate păstrând o valoare necontestabilă. Trebuie să le curăț, să le dau forma și lustrul lor primitiv, să le coordonez precum am făcut cu cele publicate până acum; și mărturisesc că perspectiva acestei lucrări îmi produce aceeași mulțumire ce trebuie să o simtă un amator de tablouri, care ar descoperi sub culorile afumate ale unei pânze lepădate un tablou de al lui Rafael. Însă ce-o fi devenit Moș Cosma? Ce-o fi devenit vioara lui ? Poate că astăzi au devenit cenușă! Iată una din sculele genții lui:

STROE PLOPAN

V. ALECSANDRI