II

Cu patru luni înainte de scenele descrise în capitolul precedent, Alexis se întorcea din străinătate, unde își terminase studiile. Era pe la finitul toamnei, atunci pe când în țara noastră ploile încep a fi în două cu zăpadă și drumurile devin nepracticabile. Caii harabagiului pe care-l luase la Mihăileni, plini de glod până la urechi, înghețați, căzuți de osteneală, de-abia mai puteau trage trăsura pe câmpul moale în care roțile intrau până la butuc, căci din cauza întunecimii vizitiul rătăcise drumul. Din zece în zece pași caii se opreau suflând greu și părea că nu mai simt loviturile biciului ce lăsa urme dese pe umeda lor spinare.

— Unde ne găsim? întrebă Alexis pe harabagiu.

— Dumnezeu știe, răspunse acesta. Eu nu mai văd nimic înaintea mea.

— Ei bine, ce facem acum?

— Nu știu, zău! Să așteptăm până s-a mai ridica pâcla, ca să ne putem găsi calea.

— Fie! zise Alexis și, învelindu-se bine cu mantaua, el se ghemui în colțul trăsurii.

Pierdut astfel, noaptea, pe locuri necunoscute, tânărul călător se puse a gândi la țările civilizate de unde venea și a face o tristă asemănare între starea de înflorire a acelor părți ale Europei și starea de mizerie a patriei sale. Acolo, orașe mari, bine îngrijite, bine luminate, bine zidite, ornate cu monumente de artă, cu muzee, cu universități etc., la noi, orașe păcătoase, glodoase, întunecoase [...] și lipsite de cel mai mic confort al vieții; acolo, șosele minunate, poduri frumoase, canaluri largi, drumuri-de-fier pretutindeni, la noi, drumuri cu hăugașe, podețe de lemn putred, crâșme mizerabile pe ici, pe cole; acolo, cai nalți, tari, bravi, mândri, vite grase, bine ținute în grajduri de piatră; la noi, cai mici, nesăcelați, stâlciți de bătaie, vite slabe, chircite, părăsite pe câmp la toate asprimile timpului; acolo, în fine, oameni care, bucurându-se de binefacerile civilizației, au sentimentul demnității personale, la noi, un popor îngenuncheat dinaintea impiegaților guvernului, dinaintea stăpânului moșiei, dinaintea arendașului și a vătafului și a feciorilor boierești etc.!

Toate aceste gândiri îl atristau adânc, însă el se găsea la acea epocă frumoasă a tinereții unde iluziile, ca un cârd de păsări primăvăroase, zboară în calea omului și-l îngână cu melodii încântătoare! Prin urmare, tristețea lui nu ținu mult, căci el se mângâie îndată cu ideea de a fi unul din pionerii civilizației în patria lui, misie nobilă și visată de fiecare tânăr, însă misie grea și descurajatoare pentru mulți!

Vizitiul se coborâse din capră și se depărtase de trăsură pentru ca să caute drumul, iar caii, cu capetele plecate și cu urechile lăsate, se clătinau în glod, putând de-abia să se ție pe picioare. În curând Alexis auzi un tropot aproape de locul unde se afla și un glas străin care striga:

— Măi, cel cu trăsura! ce te-ai băgat în arături ? Vizitiul veni iute prin întuneric și răspunse:

— Ne-am rătăcit, ș-acum caut să găsesc drumul.

— Da’ încotro mergeți?

— La Iași.

— La Iași?... Ați lăsat calea Iașului departe!

— Cum se poate? zise Alexis, scoțând capul din manta. Și unde ne aflăm aici?

— Pe moșia cucoanei Elencu.

— Care Elencu?

— Dorianca.

— Departe-i satul?

— Ba nu! cât cole.

— Și este cineva la curte?

— Este cucoana și duduca.

— Poți să ne îndrepți spre casa boierească?

— Cum nu? Eu sunt chiar din curte; sunt pușcaș.

— Minunat!... fii călăuzul nostru și ți-oi da un bacșiș bun.

— Sărut mâinile... Hai!

Călărețul apucă înainte peste câmp, și trăsura puse a-l urma încet, suind și coborând din brazdă în brazdă. Peste o jumătate de oră se auziră lătraturi de câini și se zăriră câteva lumini slabe prin ferești afumate de case țărănești; apoi se ivi o poartă mare, ce se deschidea într-un zid, și trăsura, intrând într-o curte spațioasă, se opri la scara unui castel cu două rânduri. Mai mulți servitori alergară să deschidă oblonul, iar unul din ei conduse pe Alexis într-un mic apartament în care domnea tot confortul ospitalității bine înțelese.

— Pe cine să anunț cucoanei? întrebă servitorul cu un aer respectuos.

— Pe dnul Alexis V., răspunse călătorul nostru care, rămas singur, își drese toaleta și-și pieptănă părul, privindu-se într-o mare oglindă de perete.

Nu trecură zece minute, și servitorul se întoarse zicând că este invitat de cucoană a se prezenta ei. Alexis sui la rândul I pe o scară îmbrăcată cu covor și luminată de un policandru cu patru lămpi, apoi intră în salonul unde îl aștepta stăpâna castelului. El se găsi în prezența unei dame ca de 45 de ani și a unei tinere domnișoare, având amândouă tipul distins al adevăratei aristocraț ii. Dna Elencu Dorian, deși în vârstă, conserva încă urmele unei frumuseți care acum luase un caracter de majestate, iar cât pentru fiica sa, Margărita, ea produse lui Alexis efectul unei minuni. Și în adevăr, talia sa de regină și expresia grațioasă, inteligentă și atrăgătoare a figurii sale fermecau ochii la cea întâi privire. Alexis se închină respectuos dinaintea damelor și zise, adresându-se către dna Dorian:

— Vă cer o mie de scuze, doamna mea, pentru libertatea ce am luat de a căta un adăpost în casa d-voastră, neavând onorul de a fi cunoscut...

— Vă înșelați, domnul meu, îl întrerupse dna Dorian; dacă vă văd acum pentru întâia oară, este că v-ați dus de mic în străinătate, însă am bună cunoștință cu părinții d-voastră, și fiica mea Margărita e amică de pansion cu sora d-voastră.

— Și puteți adauga, maman, o amică iubită, zise dra Margărita cu un glas dezmierdător, căci Alina și eu eram nedespărțite la pansion.

— Atunci sunt fericit de a mă introduce lângă d-voastră sub auspiciile sorei mele, spuse Alexis, și când m-oi întâlni cu dânsa, oi săruta-o de-o mie de ori pentru serviciul ce-mi face în momentul acesta.

Doamna Dorian se puse pe o canapea și arătă lui Alexis un jilț alăture; apoi ea zise Margăritei ca să ordone a se aduce ceaiul. Salonul în care intrase Alexis nu era mare, însă prin mobilarea lui arăta că era locuința favorită a unor dame deprinse cu luxul vieții elegante; covoare pe parchet, flori exotice în jardiniere de lemn de trandafir, oglinzi în cadruri poleite, albume și note de muzică pe gheridoane, mulțime de mici obiecte de artă pe etajere de palisandru, un frumos piano de Pleyel între ferestre și un papagal verde, care se primbla pe canapele, făcând monologuri în limba lui. Un foc vesel ardea în sobă, răspândind căldură plăcută în salon, iar dinaintea gurii de la sobă se ținea serioasă o mâță albă, care torcea de mulțumire.

După o scurtă tăcere, în timpul căreia Margărita dase ordin pentru ceai și venise de se puse pe un scaun în față cu Alexis, doamna Dorian întrebă pe tânărul ei oaspe ce impresie i-a produs revederea patriei sale după o absență îndelungată.

— Doamna mea, răspunse Alexis, voi mărturisi că am simțit o mare bătaie de inimă când mă apropiam de frontiera Moldovei. Toate suvenirele din copilărie se deșteptaseră în minte-mi și formaseră un cortegiu ademenitor, care mă îmbătase prin imaginile fermecătoare ce-mi prezenta. Eram, într-un cuvânt, încredințat că aveam să intru în rai, nici mai mult, nici mai puțin. Însă când am sosit la Mihăileni am găsit raiul cam glodos și locuitorii lui cam nespălați [...]. Raiul se prefăcu în purgatoriu.

Damele începură a râde, iar Alexis, încurajat, urmă descrierea voiajului său cu harabagiul, voiaj comic și plin de mici incidente, care ațâțau râsul. Doamna Dorian și cu Margărita găseau multă plăcere a-l asculta, căci el avea un spirit original și o conversație fină și variată. El vorbi de Paris cu entuziasm, mai cu seamă că Margărita manifestase o mare dorință de a vizita capitala Franței și nălță până la cer pe Alfred de Musset, căci acest poet era poetul favorit al Margăritei. Astfel, pe nesimțite, începu a se naște o comunitate de idei și de simpatii între amândoi.

Un servitor aduse tablaua cu ceaiul și o așeză pe gheridon. Margărita împlu tasurile de porțelan și oferi una lui Alexis, întrebându-l dacă îi place ceaiul dulce sau fără zahăr, precum obișnuiesc chinezii.

— Chinezii, răspunse tânărul, au dreptate să prefere această băutură sadea, căci aromul ei este astfel mai tare, însă eu sunt de părerea papagalului d-voastră, care vă cere o bucățică de zahăr. În adevăr, papagalul zburase pe gheridon și se rotea grațios pe dinaintea stăpânei lui, bâiguind toate cuvintele ce învățase. Margărita îl sărută și-i dete partea lui de zahăr.

— Ce pasăre curioasă! observă dna Dorian; este astfel deprinsă cu fiica mea, că nu vrea să primească mâncare decât numai din mâna ei. N-am văzut încă așa simpatie!... Pe toți, și chiar pe mine, ne mușcă rău când vrem să-l luăm pe deget, iar când vede pe Margărita, își întinde penele, se gudură și face toate gentilețile.

— Îmi dați voie, domnișoară, să cerc și eu a lega amicie cu el? întrebă Alexis pe Margărita, luând o bucățică de zahăr în mână.

— Bucuros, însă luați seamă să nu vă muște. Alexis începu a zice cu glas blând: „Giali, Giali...îi frumos Giali!...“ și pe loc papagalul, cătând la el cu coada ochiului, se apropie încet repetând: „Coco, Coco“, se sui pe degetul lui Alexis și luă zahărul fără nici o sfială.

— Maman, maman! strigă Margărita: privește minune ! Giali se arată amic și cu dnul V.!

— În adevăr, e lucru de mirare! adăugă doamna Dorian. Se vede că domnul Alexis are talentul de a îmblânzi fiarele sălbatice.

— Giali, fiară sălbatică! Auzi, Giali, cum te ocărăște maman?... Giali frumos, Giali drăgalaș, Giali gentil... Vin-aici, Giali, vin!... În zadar Margărita îi prodiga dezmierdări și îi arăta bucățele de zahăr, pasărea alintată își plecase capul, și Alexis îi ciugulea cu degetul penele de pe gât. El răspundea încet la glasul stăpânei lui, însă nu se mișca din loc.

— Pare-mi-se, observă dna Dorian, că favoritul tău îți face infidelități și că s-a dat în dragoste cu domnul V. El nici mai vrea să știe de tine, Margărită; și tu ești geloasă, o văd în ochii tăi. .. ești geloasă!... Zicând aceste, începu a râde cu hohot. Papagalul se trezi deodată, ridicându-și capul, își întinse aripile ca un evantai și imită râsul vesel al dnei Dorian; apoi își luă zborul și se puse pe umărul Margăritei.

— Vezi, maman, că l-ai calomniat pe Giali? observă Margărita. Giali tot mă iubește.

— Te iubește, dar, răspunse maică-sa, însă iubește deopotrivă și pe dl V. El vă unește pe amândoi în aceeași simpatie.

La aceste cuvinte, copila, întâlnind ochii expresivi ai lui Alexis, se tulbură puțin, iar acesta, vrând să dea o explicare naturală incidentului, se rătăci într-o dizertare psihologică din care nu mai putea să iasă. Doamna Dorian îl ascultă zâmbind și îl întrerupse, zicându-i:

— Efectul simpatiei nu se poate explica! Atunci el schimbă șirul conversației și luă de pretext elegantul piano din salon, pentru ca să vorbească despre muzică.

— Știți a juca din clavir? îl întrebă Margărita.

— Puțin, foarte puțin, domnișoară, răspunse el. În vreme cât am fost student, îmi variam studiile serioase cu muzica, însă n-am parvenit a fi artist.

— E destul să fie cineva simplu diletant pentru ca să producă mulțumire ascultătorilor, replică Margărita. Cred că sunteți macar diletant...

— Pentru mine, dar!... însă pentru alții. . . mă îndoiesc.

— Să vedem, zise dna Dorian mergând să deschidă clavirul. Pune-te aici și executează ce știi mai nou.

Alexis, fără a face multe dificultăți, se așeză dinaintea clavirului și execută cu gust și precizie una din compunerile amicului său Charles Miculi, o simfonie elegantă asupra melodiilor românești. El încântă damele prin talentul său și primi sincere complimente din parte-le.

— Sunteți artist, dle V.!... îi zise Margărita, și ce e mai rar, artist modest. Alexis se roși de bucurie și răspunse că e fericit de a primi acest atestat din partea unei persoane atât de amabile; apoi, după îndemnul ei, continuă a juca diverse bucăți, dintre care una mai cu seamă plăcu prea mult.

— Ce melodie-i asta? întrebă Margărita.

— E o romanță nouă ce se cântă acum în toate saloanele Parisului.

— Cunoașteți și cuvintele?

— Dar, mi le aduc aminte.

— Nu ați vroi să le cântați pentru ca să le învăț și eu?

— Le-aș cânta bucuros pentru ca să vă fac plăcere, însă am un glas care mă tem că v-a face să fugiți.

— Vă asigur că maman și eu suntem foarte curajoase, replică Margărita zâmbind.

— Dacă este așa, iată romanța. Ea poartă numele de L’oiseau bleu... însă în privirea gentileții papagalului d-voastră, vom numi-o L’oiseau vert.

Glumind astfel, Alexis cântă cu un glas simpatic următoarele cuvinte pe o melodie delicioasă:

L’OISEAU BLEU

Tânăra copilă ascultă cu multă luare-aminte, și când Alexis se sculă de la clavir, rugând-o ca să cerce a cânta romanța, ea răspunse că nu poate, nefiind bine dispusă în astă seară, dar se angajă a cânta în seara viitoare.

— Atunci nu vreți ca să am și eu mulțumire de a vă auzi? observă Alexis.

— Pentru ce? întrebă Margărita.

— Pentru că mâine dimineață trebuie să vă zic adio și să plec.

—Să pleci așa degrabă? zise dna Dorian. Nu se poate. ... În astă seară ți-am dat ospitalitate pentru d-ta; mâine ți-o ofer pentru mine și pentru fiică-mea.

— Dacă îmi permiteți să rămân, răspunse Alexis închinânduse, eu primesc cu recunoștință.

— Și noi îți mulțumim pentru orele plăcute ce ne-ai făcut să petrecem, replică dna Dorian, întinzând mâna lui Alexis. El sărută mâna respectuos și se retrase în apartamentul lui tocmai pe când pendula din salon suna miezul nopții.

„Ce nobilă damă e doamna Dorian! Ce înger grațios e dșoara Margărita!“ zise el în mintea lui pân a nu adormi.

„Ce amabil tânăr!“ zise și Margărita când se găsi singură în camera ei.