III

Peste noapte iarna sosi la Moldova și întinse pe suprafața ei un tapet de zăpadă albă. Câmpiile dispăruseră sub acel văl strălucitor în razele soarelui și răsunau de croncănitul cârdurilor de corbi ce zburau în aer. Alexis, trezindu-se dimineață și privind pe fereastră, văzu copacii grădinii coronați cu țurțuri argintii, bazinul înghețat și pe straturile de flori mulțime de sticleți, care cătau semințe pentru hrana lor. O simțire de bucurie îl cuprinse în prezența soarelui ce strălucea pe cerul senin; el ar fi dorit să facă o primblare prin aleile parcului, însă nu singur... ci cu domnișoara Margărita; ar fi fost fericit să vadă pasurile ei lăsând urme mici și delicate pe omăt.

Pentru ce astă fantezie ?. .. Răspundă tot omul care cunoaște începutul amorului.

Suindu-se în salon pe la 11 ore, el găsi pe dna Dorian și pe Margărita în toalete de iarnă, adică în rochii de catifea, și pe Giali ciugulind cu pliscul pieptul mâței culcate lângă sobă.

— V-am adus iarnă, doamna mea, zise Alexis intrând și salutâ nd damele.

— Așa este, răspunse dna Dorian, însă e iarnă cu soare.

— Și cu una din cele mai mari plăceri ale iernii: cu concerte, adăugă Margărita.

— Dacă aș fi poet, domnișoară, aș zice că, auzindu-vă, aud primăvara făcând panegiricul iernii, și acest suget grațios mi-ar inspira un sonet foarte poetic.

— Cine știe dacă nu cumva sunteți și poet, domnul meu!? observă Margărita.

— Asta o știu eu, domnișoară, replică Alexis cu veselie.

— Ce știți? Că sunteți sau că nu sunteți unul din favoriții muzelor? întrebă doamna Dorian.

— Mie nu-mi este iertat să vorbesc de mine, dar să întrebăm pe Giali, zise tânărul râzând. Însă până a nu-i adresa această întrebare, Giali puse a rosti: oui, oui, oui, oui.

— Ce pasăre inteligentă! observă Margărita. .. Nu vă mai puteți apăra în contra deciderii lui Giali! Iată-vă proclamat poet prin urmare; luați iute condeiul și improvizați un catren în onorul păsării mele favorite.

Alexis deschise un album și scrise următoarele patru versuri:

— Iată, zise el, demisia mea din calitatea de poet. Damele citiră râzând aceste versuri și apoi dna Dorian, luând brațul lui Alexis, îl duse în sala de prânz, zicându-i:

— Se spune că poeții sunt adeseori cu stomacul gol; sper dar că vei împărți cu mulțumire dejunul meu.

Masa, după obiceiul țării noastre, era acoperită cu o mare varietate de comestibile, numite de bătrâni mezelicuri, făcute în casă: smântâ nă, murături, păstrămuri, dulcețuri etc., așezate în ordin pe farfurii de Saxa, semne vederate și gustoase de îmbelșugarea cămării, probe de spiritul de gospodărie al stăpânelor castelului.

După dejun, Margărita propuse o primblare cu sania, și fără întârziere se suiră cu toții într-o sanie elegantă, la care erau înhămați doi cai negri de o rară frumusețe. Telegarii, ațâțați prin gerul atmosferei și prin clinchetul zurgalăilor, plecară ca niște zmei, ridicând un nor de pulbere de omăt sub copitele lor.

— Vă place primblarea cu sania? întrebă Margărita pe Alexis.

— O găsesc răpitoare ca un vis, domnișoară. Visat-ați vreodată că zburați prin aer? Întocmai acest efect îmi produce lunecatul saniei pe zăpadă.

— Și mie tot asemene mulțumire îmi face. Îmi pare că mă găsesc într-o lume fantastică, unde sunt condusă pe aripile unui zmeu, chiar ca în povești.

— Margărită, întrebă dna Dorian, se află și lupi în lumea ta fantastică?...

Și, fără a aștepta răspunsul fiicei sale, ea ținti ochii cu grijă spre marginea pădurii pe lângă care treceau în repejune. Caii dădeau semne de spaimă, sforăind și mușcând zăbalele, iar vizitiul, strângând frâiele cu putere, cerca să-i liniștească cu glasul.

— Gheorghe, Gheorghe! strigă dna Dorian, ce se vede alergând spre noi de la pădure?

— Or fi niscaiva câini, cucoană, răspunse vizitiul.

— Ba sunt lupi, lupi, Gheorghe!... Vai de mine, suntem pierduți.

— Nu vă temeți, zise Alexis, nu vă temeți, căci nu-i nici un pericol. Am revolverul cu mine. El se sculă pe picioare și văzu alergând spre sanie trei lupi.

— Gheorghe, adăugă el către vizitiu, poți să stăpânești caii?

— Pot, cucoane.

— Ține-i vârtos în mâini, ca să nu răpească sania. Lupii veneau mereu cu guri căscate ca la o pradă sigură.

— Domnule Alexis, suspină plângând dna Dorian, scapă pe Margărita!

— Apără pe maman, domnule Alexis! strigă copila, îmbrățișând pe maică-sa; și amândouă, strânse piept la piept, se uitau la tânărul lor tovarăș, ce sta gata a se lupta de moarte cu fiarele sălbatice.

Alexis, conservând toată prezența de spirit în acel moment critic, așteptă să se apropie lupii, apoi întinse revolverul, chiti și dete foc. Una din fiare se rostogoli ucisă în omăt, și celelalte se opriră lătrând.

— Mână acum, Gheorghe, dar ia seama la prăvălișuri. Vizitiul pocni din bici și telegarii se izbiră la fugă; cei doi lupi rămași se luară iar la goană și în câteva minute fură alăture cu sania. Colții lor se vedeau sângerați și răsuflarea lor se auzea hârâind. Damele, îngrozite, scoaseră un țipăt fioros, iar Alexis, chitind lupii cu sânge rece, descărcă revolverul în ei. Amândoi se zvârcoliră în loc, fiind răniți, și începură a se mânca între dânșii, luptând cu furie și pătând omătul cu sângele lor. Sania se depărtă cu o repejune amețitoare și sosi în curând la castel.

Cine poate descrie manifestările de recunoștință ale dnei Dorian și ochirea îngerească cu care Margărita recompensă purtarea lui Alexis? Dna Dorian îl sărută cu dragoste ca pe copilul ei, iar Margărita îi strânse mâna zicând:

— Ne-ai scăpat, pe maică-mea și pe mine, dintr-un pericol de moarte; din momentul acesta te consider ca un frate iubit! Alexis era astfel de uimit, că nu găsi nimic a răspunde. El ridică frumoasa mână a Margăritei și o sărută, fără a ști ce face; iar din acel sărutat inocent izvorî scânteia menită de a-i înflăcăra inima pentru toată viața lui. Însăși Margărita simți un fior fierbinte în sânul ei, fior prevestitor al unui amor nemărginit!

Ziua întreagă se trecu în convorbiri asupra incidentului ce transformase pe Alexis în erou; iar seara, când lămpile aprinse umplură salonul de o dulce lumină, tinerii, prin îndemnul dnei Dorian, se puseră a face muzică. Clavirul răsună armonios sub degetele febrile ale copilei, în vreme ce Alexis, cuprins de extaz, întorcea foile notelor; pe urmă frumoasa diletantă începu a cânta o arie napolitană foarte originală, precum sunt toate melodiile populare ale Italiei.

— Minunat! strigă Alexis cu entuziasm; îmi pare că mă găsesc la Neapoli. A! domnișoară, ce glas dulce și armonios aveți! Și cu câtă expresie știți a cânta!... Nu vă fac complimente; vă mărturisesc adevărul cu toată franchețea... rareori mi s-a întâmplat să fiu astfel de pătruns în suflet... Copila se roși de o tainică mulțumire, ce-i producea admirarea lui Alexis, iar dna Dorian, adresându-se fiicei sale, zise:

— Vezi, Margărită, că ai un glas de primadonă? Tu nu vroiai să mă crezi pe mine.

— Ba te cred, scumpă maman, replică Mărgărita, sculându-se și sărutând pe maică-sa cu veselie.

— Dacă-i așa, cântă pentru mine melodia cea fără cuvinte, care îmi place mie atât de mult. Amicul meu va judeca de am gust bun.

— Oi cânta-o bucuros, răspunse Margărita, dacă dl Alexis va promite să compuie cuvintele ce-i lipsesc. Și grăind astfel, grațioasa copilă se uită cu amicală zâmbire la tânărul nalt.

— Promit tot, domnișoară, numai să am mulțumire de a vă mai auzi cântând.

Margărita se puse din nou la clavir și cântă o melodie pătrunză toare, ce deștepta mii de visuri poetice în suflet. Glasul ei când se accentua puternic, când se reducea la o suspinare armonioasă, când exprima cu foc tainicele aspirări ale inimii, și produse în sufletul lui Alexis o profundă tulburare.

Fără a zice un cuvânt, el luă albumul de pe gheridon, se retrase deoparte și scrise următoarea poezie, în vreme ce Margărita urma cântecul ei:

(vezi pagina 278 în volumul Mărgăritărele)

Finind de a scrie această romanță, Alexis depuse albumul sub ochii Margăritei și zise:

— Iată versurile ce mi-a inspirat melodia d-voastră; cercați, vă rog, domnișoară, de a le cânta, pentru ca să vedem dacă se potrivesc pe măsura muzicii.

Doamna Dorian ieșise din salon ca să dea ordine pentru ceai.

Margărita citi versurile cu o gingașă uimire și mulțumi lui Alexis, asigurându-l că ele exprimau visurile și aspirările inimii sale; apoi ea aplică melodia pe acele cuvinte și le găsi conforme cu caracterul poetic și înduioșător al muzicii.

— Ce titlu să-i dăm romanței? întrebă ea cu o mică sfială.

— Fiindcă versurile mele au norocire de a vă plăcea, răspunse Alexis cu jumătate de glas, vă rog să primiți pentru această romanță titlul de Cântecul Margăritei.

— Primesc și încă o dată îți mulțumesc de plăcerea ce mi-ai făcut, replică Margărita, dând mâna lui Alexis și lăsând a se destăinui în ochii săi simțirile care înfloriseră de curând în sufletul ei. Tinerii priviră lung și cu dulce dragoste unul la altul, și prin razele amoroase ale ochilor ei legară soartele lor împreună. Serata se continuă până târziu; iar când Alexis își luă adio de la dame, căci avea a pleca a doua zi dimineață, o umbră de mâhnire se întinse pe fața lui.

— Dle Alexis, îi zise doamna Dorian, n-am nevoie să te îndemn a considera casa mea ca a părinților d-tale. Cred dar că-i veni ades să ne vezi la Iași, unde o să ne întoarcem în curând. Adio! Teaș mai opri aici vro câteva zile, dar trebuie să fii așteptat acasă cu nerăbdare... Mergi de-ți îmbrățișează familia și nu ne uita pe noi.

— Cât oi trăi, doamna mea, răspunse Alexis, îmi voi aduce aminte de orele prețioase ce am gustat aici și... El nu putu zice mai mult, ci sărută mâna dnei Dorian, care îl sărută pe frunte, apoi se întoarse spre Margărita. Drăgălașa copilă era cam palidă pe frunte.

— A revedere, domnule Alexis!... îi zise ea... Spune Alinei că o sărut de o mie de ori. . . A revedere!

— A revedere, bâigui Alexis, amețit și îndreptându-se spre ușă.

— Dar lui Giali nu-i spui nici un cuvânt amical? adăugă Margărita.

— Îl uitasem!... El se întoarse de la ușă, luă pasărea în mână, o netezi pe pene, îi adresă cuvinte dezmierdătoare, o sărută pe cap și o dete Margăritei; apoi el ieși urmărit de dna Dorian pân în capătul scării. Trebuie, oare, să descopăr un secret ?... Margărita, găsindu-se un moment singură în salon, sărută pe furiș capul fericitului Giali!...