SCENA I

DASCĂLUL MACOVEI, TOMA, MĂRICA, SAFTA, ȚĂRANI, ȚĂRANCE, PEPELEA (doarme sub copaci lângă căruță)

COR

Ce secetă, ce foc!

Amar și vai de noi!

Avem lipsă de ploi

Și lipsă de noroc. (bis)

SAFTA (arătând pe Toma)

Ce-a fost verde s-a uscat,

Ca și bietul meu bărbat!

TOMA(arătând pe Safta)

Ce-a-nflorit s-a scuturat,

Ca nevasta mea din sat.

COR

Ce secetă, ce foc!

Amar și vai de noi!

Avem lipsă de ploi

Și lipsă de noroc. (bis)

MACOVEI: Uff!... de când trăiesc eu, dascălul Macovei, și slavă Domnului!... trăiesc de când câinii purtau colaci în coadă... încă așa arșiță n-am apucat; să juri că ne găsim în țara lui Pârlea-Vodă.

TOMA: Dar cum e țara aceea, jupâne dascăle?...

MACOVEI: O țară unde-i așa de cald tot anul, că găinile fac ouă răscoapte.

TOMA: He! He! gogonată o mai spuseși, jupâne.

MACOVEI: Tomo!... ești necredincios, o știe lumea-ntreagă... dar prost,de când?

TOMA: Apoi dă, jupâne, eu nu-s cărturar ca d-neta, care știi Alexandria pe de rost și care ai umblat pe unde ș-a-nțărcat dracul copiii.

MĂRICA: Așa-i; jupânul Macovei, bărbatul meu, cunoaște și-Afgatanghelescu.

MACOVEI: Tronc, Mărico!... ai sclintit-o, fata mea, vrei să zici Afgatanghelul!... Da, oameni buni, știu multe, de toate... nu că mă laud... căci am fost prin țara căpcăunilor și prin țara năucilor... unde oamenii pătimesc de boala politicii.

TOMA: Dar ce boală o mai fi ș-aceea?

MACOVEI: Boală de balamuc, care seacă toate simțirile și-nvrăjbește frați cu frați.

TOMA: Fie lor acolo!..

MACOVEI: Ș-am mai fost, oameni buni, pe la Sfânta Vineri, pe la Sfânta Joi, pe la Sf. Mercuri, unde m-am întâlnit cu Statu-Palmă-Barbă-Cot, cel care fuge călare pe un iepure șchiop și doarme într-un vârf de plop.

TOMA: He! He! asta e și mai gogonată, și mare, cât... cât...

MACOVEI: Cât prostia ta.

TOȚI: Ha! ha! ha! te-a păcălit, Tomo!

MĂRICA (râzând): Cred și eu că l-a păcălit, dacă jupân Macovei, bărbatul meu, știe și cerul din toacă... asta... toaca din cer.

MACOVEI: Tronc, Mărico, iar ai sclintit-o, suflețele. Ș-am mai fost, oameni buni, pe la curtea lui Lăcustă-Vodă.

TOȚI: Lăcustă-Vodă?

MACOVEI: Da! Ce? n-ați auzit de el?... un domn mare, cu oaste mare... și cu stomac și mai mare... El mănâncă, mănâncă, de cum se trezește pân’ ce adoarme, și tot nu se mai satură, vecinic flămând și slab.

TOMA: Ș-o fi mâncând și comândul; dar poporul lui?...

MACOVEI: Sărmanul! e și mai slab și mai flămând decât dânsul.

TOMA: Halal de el!... Vrea să zică, tot mai bine la noi, în țara lui Papură-Împărat, deși se spune că împăratul nostru e cam șovăi, șovăi... ca numele lui.

MACOVEI: Tacă-ți gura, lehăule!... nu te-atinge de mai-marele tău; împăratul nostru e om cu chibzuială și are doi sfetnici mari, pe Păcală și pe Tândală. Unul îl sfătuiește într-un fel, altul într-alt fel, și augustatea sa se tot clatină între-amândoi.

TOMA: Ca papura după vânt.

MACOVEI: Ei! Ș-apoi!... Clatine-se papura, broaștele să hălăduiască... nu-i așa?...

TOȚI: Așa, așa, jupâne.

MĂRICA: Cică, pe când trăia împărăteasa, ea cânta cucurigu-n casă?

MACOVEI: Ce-ai spus?

MĂRICA: Ș-acum, se zice că-l poartă de nas fata lui, domnița Sânziana?

MACOVEI: O fi!... că-i bună și frumoasă.

MĂRICA: Frumoasă, ce-i drept, pe dânsa poți căta, dar pe soare ba, asta... pe soare...

MACOVEI: Destul; iar ai sclintit-o, Mărico dragă; dar noi stăm de vorbă și ziua trece.

TOMA: Și soarele ne prăjește.

ȚĂRANII: Și sămănăturile pier.

ȚĂRANCELE (văitându-se): Pier, pier, păcatele noastre! Ce-o să devenim?... O să ne moară copiii de foame!

MACOVEI: Tacă-vă ciocul, gaițelor!... decât ați urla, mai bine v-ați apuca să faceți descântece de ploaie.

MĂRICA: Că doar noi nu suntem vrăjitoare ca Baba Rada, din căsuța aceea... Numai ea știe să facă vrăji și să tragă-n bobi, și să descânte de dragoste cu ulcica, și să dezlege norii...

MACOVEI: Da de unde știi, jupâneasă, că Baba Rada descântă de dragoste cu ulcica? Nu cumva...

MĂRICA: Ferească Dumnezeu, bărbate, nu se află! dar toată lumea știe că Baba Rada citește și-n stele... și-i carte de tobă, asta... tobă de carte.

MACOVEI: Tronc, Mărică!... Oameni buni, hai să ne mai sfătuim cu părintele Pricochi și să-l rugăm să mai iasă cu icoanele.

TOȚI: Hai! hai! (Repetă corul și iese prin dreapta.)

PEPELEA (trezindu-se): A!... bun somn am tras!... și frumos vis am făcut!... Eu, Pepelea, băiat sărac, fără tată, fără mamă, venit în locurile acestea din Țara Românească, părea că mă-nsurasem cu fata împăratului, după ce o scăpasem din ghearele unui zmeu, care-o răpise din palatul tătâne-său. Greu m-am luptat prin somn... dar i-am venit eu de hac zmeului.

ARIE

Frumoasă Sânziană,

Copiliță Cosânzeană,

Răpită-era d-un zmeu!

Am dat pe el năvală

Și, cu viteaza-mi pală,

Ucisu-l-am chiar eu.

Iar fata, în uimire,

Mi-a dat a sa iubire,

În schimb pe dorul meu.

Aș! vorbă să fie... împăratul a trimis crainici în tuspatru părți ale lumii, ca să dea știre crailor și împăraților că acel din ei care va plăcea Sânzianei îl va lua de ginere; și-i va da zestre jumătate de-mpărăție... Ce mai trebuie zestre?... Eu m-aș mulțumi numai cu fata, pre legea mea.