SCENA II
PEPELEA, BABA RADA
(ea stă pe pragul ușii, sprijinită pe o cârjă, îi gârbovită și zdrențuroasă, cu plete albe)
BABA RADA (auzindu-l, în parte): Auzi pușchiul, pe unde-i bat gândurile... chelului îi trebuie chitie de mărgăritar. (Tare.) Pepeleo...
PEPELEA: E!... Iaca și Baba Rada... vino colea, mătușică, am să-ți spun un vis d-ale poznașe.
BABA RADA: Nu pot, dragul mătușei; că-s oloagă de-o cârjă.
PEPELEA: Oloagă de-o cârjă?...
BABA RADA: De-abia-mi port tinerețile, cu ajutorul cârjelor... și mi s-a frânt una astă-noapte.
PEPELEA: Se vede că încălecaseși pe ea, ca să mergi la nunta lui Statu-Palmă.
BABA RADA: Ba am alungat o pisică neagră care se băgase pe coș la oala cu smântână.
PEPELEA: O fi fost duhul necurat?
BABA RADA: Ucigă-l toaca!... Când am lovit-o cu cârja, a scos foc pe ochi; și cârja s-a făcut numai țănduri în mâna mea... bunătate de cârjă... mi-o dedese chiar Strâmbă-Lemne, acu o sută de ani.
PEPELEA: Strâmbă-Lemne?... Alei!... dar de când ești pe lume, mătușică?...
BABA RADA: Eu?... Ascultă:
ARIE
I
Eu sunt de când în astă lume
Românul încă n-avea nume;
De când Carpații cei măreți
Erau ca niște bureți;
De când lupii la noi
Erau păstori de oi
Și urșii cu cimpoi
Mânau cirezi de boi.
II
Eu sunt de când pe mândrul soare
Nu erau pete arzătoare;
De când un purice ușor
Purta potcoavă la picior,
Potcoavă grea de fier
Cu care sărea-n cer,
Ș-apoi din cer venea
Și barba mi-o ciupea.
Pe atunci eram tânără, frumoasă... eram zână... dar m-a scos din minte Făt-Frumos... și mi-am pierdut darul.
PEPELEA: În adevăr, că ești cam schimbată la față.
BABA RADA: He! He!... Vremea vremuiește, fețele se zbârcesc, bălămalele slăbesc și în locul puricilor sprinteni au ieșit pe lume alte jigănii, care sar din gunoi... și cu-o săritură ajung... sus... sus... sus.
PEPELEA: Hei!... că nu sunt și eu o jiganie din soiul lor.
BABA RADA: Și ce-ai face, măi băiete?...
PEPELEA: Aș zbura tocmai lângă fata împăratului.
BABA RADA: (îl trage de urechi): Ți-e dragă!... Hai?...
PEPELEA: Ca ochii din cap.
BABA RADA: Dar tu ei?...
PEPELEA: Și ea mie, vorba țiganului.
BABA RADA: Ei, știi una?... Pepeleo, hai cu mine în pădure, să-mi durezi o cârjă nouă de alun... Și eu voi culege flori de năvalnic, ca să-ți fac o scăldătoare de dragoste.
PEPELEA: Și crezi că Sânziana m-a îndrăgi, dacă m-oi scălda?...
BABA RADA: De ce nu?
PEPELEA: Oare?... Hai la pădure, mătușică... Hai la pădure...
(O ia de braț și pleacă în fugă.)
BABA RADA: Încet, încet... vai de mine... parcă te-au umflat rusaliile.
PEPELEA: M-au umflat... hai... nu pot sta pe loc... mi s-au aprins călcăiele...
BABA RADA (sare-ntr-un picior): Încet, încet, nebunule, cad, ține-mă, încet, vai de mine! (Ies amândoi și intră în pădure.)
