SCENA I

STATU-PALMĂ, apoi ZÂNA-CODRULUI

COR

(în pădure)

STATU - PALMĂ: Ian auzi cum se bocesc toți nenorociții prinși în codru de Mama-Pădurii!... Ce dihanie răutăcioasă!... Pe cine-l întâlnește rătăcit pe-aice, îl închide într-un copac... Chiar pe mine, uncheșul Statu-Palmă-Barbă-Cot, m-a osândit să stau în tufarul ista... și mi-a luat amanet iepurașul meu cel șchiop... De nu l-ar fi mâncat ostropăț, sărmanul... Dar iată că vine... La tufar, moșule... (Se ascunde după tufar.)

ZÂNA (care vine prin alee): Frate-meu, zmeul, a răpit pe Sânziana... și de-atunci nu l-am mai văzut... l-o fi fermecat, și-l ține legat de poalele ei... Ce proastă beție e beția amorului!... Cum ea schimbă pe om în neom... Eu disprețuiesc această slăbiciune omenească... n-am iubit, nici voi iubi vreodată, deși mulți s-au înamorat de mine și s-au rătăcit prin codru, căutându-mă. Năucii! le-am arătat eu cine-i Mama-Pădurii... i-am atras aici în desime și i-am închis în trunchii copacilor... În stejarul cel mare am pe Făt-Frumos; în salcia cea pletoasă, pe un poet bocitor; în tufa ceea de spini înveninați, pe un invidios jurnalist... în putregaiul cel de ulm, un fost ministru putred la inimă; în strâmbătura cea de lemnul-câinelui, un fals patriot; în tufarul cela am închis pe Statu-Palmă-Barbă-Cot și i-am luat zălog iepurașul lui cel șchiop, ha! ha! ha! (Corul iar se repetă.) Ei plâng, și eu râd de bocetele lor... Dar ce zăresc? Iaca frate-meu, zmeul... posomorât e!... efectul amorului!