SCENA I

PÂRLEA-VODĂ, LĂCUSTĂ-VODĂ

(La ridicarea cortinei, unul scoate apă cu ciutura din puț, celălalt o deșartă în poloboc.)

LĂCUSTĂ: În ce hal am ajuns, vere Pârle!... noi, odinioară domni stăpânitori, iată-ne acum argați la blestematul cel de zmeu, care ne-a prins robi.

PÂRLEA: Păcatul omului, Lăcustă, vere!... mai cuminte făceam de urmam pe Papură, să ne întoarcem la domniile noastre, decât să alergăm nebuni după Sânziana.

LĂCUSTĂ: Așa este, dar tatăl ei știi că făgăduise jumătate de împărăție aceluia care i-a deveni ginere. Și mărturisesc că zestrea asta îmi făcea cu ochiul.

PÂRLEA: Și mie... ș-apoi eu mai am un păcat, mi-s dragi fetele și nevestele... Pentru ele sunt în stare să alerg pănă-n ceea lume... natură blestemată, ce vrei? (Scoate o ciutură.)

LĂCUSTĂ (vărsând ciutura în poloboc): Și iată la ce capăt ne-au adus patimile tinereții!... ah! ah!...

PÂRLEA: Taci, vere, nu mai scârțâi din gât, că mă înduioșezi.

LĂCUSTĂ: Buturuga cea de Statu-Palmă ne-a jucat chiulul... El ne-a scos la malul mării și ne-a dat pe mâna zmeului... bun călăuz, mânca-l-ar guzganii!

PÂRLEA: Și zmeul, fără nici o considerațiune pentru niște persoane simandicoase ca noi, ne-a pus sub aripă și ne-a adus porto-franco în insula asta, pierdută-n fundul mărilor.

LĂCUSTĂ: Ș-aicea zmeul, tot fără acea lipsă de considerațiune, ne-a condamnat la muncile publice, ziua-ntreagă trebuie să scoatem apă, pentru bucătăria lui. El mănâncă cât un casier și noi... postește robul lui Dumnezeu... Ian privește, mi s-au lungit urechile de foame.

PÂRLEA: De ce nu le mănânci pe ele, vere? ai avea cu ce să tendestulezi!

LĂCUSTĂ: Ție ți-e a glumi, dar nu-i de glumit. Pârleo, zmeul are gând rău cu noi, ziua ne pune la muncă și noaptea ne închide în turnul ăsta plin de șoareci... Viață-i asta?... te întreb?... și mult o să mai ție?...

PÂRLEA: Întreabă-l pe zmeu!

LĂCUSTĂ: Încaltea de-am fi avut... mângâierea de-a vedea pe Sânziana, dar unde-i?

PÂRLEA: O fi închisă și ea într-un beci, sărmana, jertfa geloziei și a barbariei zmeului.

LĂCUSTĂ: Se poate și asta, dar, oricum, ea ca ea; însă noi ce ne facem? Vere, crezi tu că vom scăpa vreodată de-aicea?

PÂRLEA: Cum nu, să n-ai îndoială, vom ieși pe ceea lume.

LĂCUSTĂ: Pușchea pe limbă-ți...

DUO

LĂCUSTĂ ȘI PÂRLEA

Fost-am domn încoronat,

Ș-acum iată-mă argat,

Părăsit de-al meu noroc

Și legat de-un poloboc!

LĂCUSTĂ

De nu lăsam și casă și domnie

Ca să alerg după căsătorie...

PÂRLEA

De nu lăsam și tron și bună masă

Ca să alerg hai-hui după mireasă...

LĂCUSTĂ

Eu nu pățeam așa rușine mare,

S-ajung un prost în desconsiderare.

PÂRLEA

Nici eu pățeam așa rușine,

Din domn măreț s-ajung un prost ca tine.

ÎMPREUNĂ

Fost-am domn încoronat etc.

PÂRLEA: 

Taci, vine dihania... la lucru, Lăcustă!