SCENA VII

PEPELEA, ZMEUL, PÂRLEA, LĂCUSTĂ

(Pârlea și Lăcustă intră purtând pe umeri un stejar lung și gros. Ei cad pe brânci sub greutatea copacului.)

ZMEUL: Hai, leneșilor, mai iute, mai cu inimă; duceți stejarul în lemnărie.

LĂCUSTĂ: Aoleo... aoleo, nu mai pot.

PÂRLEA: Nici eu, sunt turtit.

LĂCUSTĂ: Sunt spetit.

PÂRLEA: Sunt șoldit!

LĂCUSTĂ: Sunt murit!

ZMEUL: Ian privește, mișeii, nu-s în stare să ducă un stejar în spate, ei doi.

PÂRLEA (sculându-se): Ducă-l cine-i zmeu sau vită... noi suntem de-o altă făptură.

ZMEUL: Ba de-o altă friptură.

PÂRLEA: Ce friptură... cum friptură? eu, friptură?

ZMEUL: Tu... stejarul ăsta are să te rumenească pe tine-n frigare... și pe Lăcustă să-l fiarbă-n căldare.

LĂCUSTĂ: Ce căldare, cum căldare... eu, în căldare?

ZMEUL: Așa; nu vreți să duceți copacii în bucătărie?

PÂRLEA: Ți-am declarat-o catolicește: non possumus.

ZMEUL: Bine, vă veți căi în curând de întețarea voastră. (Se apropie de copac.)

PÂRLEA: Ce zici tu, Lăcustă, te-ai căi?

LĂCUSTĂ: Ba nici gândesc; bine c-am scăpat nestricați și frumoși.

ZMEUL: Poftim... o surcea de lemn, și ei nu au curajul să o care, mișeii!

LĂCUSTĂ: Auzi, vere, cică-i surcea gojgogea stejar!

PÂRLEA: Nu te potrivi, vere, lasă-l să bodogănească.

ZMEUL: Să-l duc tot eu în bucătărie... Haide. (Ridică copacul subțioară și pleacă.)

PÂRLEA: Bre... ian privește, a ridicat copacul subțioară... zdravăn e, bată-l codrul!

LĂCUSTĂ: Să juri că merge la Șosea cu bețișorul în mână, ca un coșcodan.

PÂRLEA: Ducă-se călare pe el, până s-o lovi de toarta pământului.

ZMEUL (ieșind): Răbdare, răbdare pănă mâine.

PÂRLEA (înaintând): Ce-a spus?

LĂCUSTĂ: Ce-a zis?

PEPELEA (ieșind după fântână): A zis că o să vă facă bucate.

LĂCUSTĂ: Ce văd? Pepelea?

PEPELEA: Eu... Zmeul m-a poftit la masă.

PÂRLEA: Cum, și tu ai să mănânci din noi?

ZMEUL (revenind): Hei! Tot voi zice, umput-ai poloboacele?... Ce faci acolo cu hârlețul?

PEPELEA: Sap puțul primprejur.

ZMEUL: Pentru ce?

PEPELEA: Să vezi, frate zmeule; am chitit așa, decât să cărăm apă cu poloboacele, mai nimerit ar fi să iau puțul în spinare... și să-l duc în bucătărie, odată pentru totdeauna.

ZMEUL (uimit, aparte): Bree!... adineoarea căta să mă azvâlă-n nori, ș-acum vrea să-mi care puțul?... Grozav om și primejdios!... Trebuie numaidecât să mă dezbar de el. (Stă pe gânduri.)

LĂCUSTĂ (lui Pârlea): Gogonată-i.

PÂRLEA: Nu încape pe ușă.

PEPELEA: Hei, puneți mâna cu toții să scoatem puțul din pământ și mi-l așezați pe spate; dar, luați bine seama, nu cu gura-n jos; odată — una, două!

ZMEUL: Nu!... Pepeleo dragă, nu te osteni, lasă puțul la locul lui, e deprins din copilărie a sta aici.

PEPELEA (azvârle hârlețul): Fie cum vrei, eu cătam să te îndatorez.

ZMEUL (strângându-i mâna): Mulțumesc, frățioare.

(Pepelea dă un răcnet de durere.)

ZMEUL: Ce este?

PEPELEA: Am crezut că ți-am frânt mâna, strângând-o într-a mea.

ZMEUL (aparte): E primejdios! (Tare.) Dar începe a înnopta. (Lui Pârlea și Lăcustă.) Intrați la culcuș în turn, voi doi; cât pentru tine, frate Pepeleo... n-am unde să te adăpostesc; culcă-te colea, lângă fântână, la răcoare; și dormi întruna pănă dimineața.

PEPELEA: Las’ pe mine.

ZMEUL: Deci, noapte bună.

PEPELEA: Visuri cornorate!...

ZMEUL (urmând pe Pârlea și Lăcustă, care intră în palat, zice aparte): Cum o adormi, am să vin să-l ciomăgesc, până l-oi ucide.

(Iese.)

PEPELEA: Zmeul are vrun gând rău cu mine; să mă prefac că dorm... Unde să mă culc? Ha! pe trunchiul ăsta, dar să-mi pun fluierul pe piept, ca un scut.

(Se întinde pe trunchiul de lângă puț, se acoperă cu mantaua și-și afundă pălăria pe cap, încât nu se mai cunoaște.)