Dormea în liniștire Bosforul fără valuri

Într-a Europei mîndrie ș-a Asiei verzi maluri

Ca un balaur verde în lupte ostenit.

Din zori și pîn-în noapte pe umeri el purtase

Corăbii cu trei poduri, nenumărate vase

Spre-apus și răsărit.

Acum dismierdat însă de-a ginilor suflare

Se legăna molatice cu-o leneșă mișcare

Și, ca oglindă vie, sub cer se întindea.

Iar luna zîmbitoare, și tainică, și lină,

Vărsînd pe-a sale unde dulci spume de lumină,

Cu fața sa bălaie în el se oglindea.

Precum acele paseri, străine călătoare,

Ce se abat în șesuri la asfințit de soare,

Strîngînd ale lor aripi căzute de lung zbor,

Mulțime de corăbii cu pînzele-nvălite

Sta, umbre urieșe, fantasme neclintite

Pe luciul Bosfor.

Era la ceasul tainic cînd geniii de noapte

De la un mal la altul aduc duioase șoapte,

Cînd marea-ncet adoarme cu-o suspinare grea.

Atunci cînd lumea-și pune fantastica sa haină.

Cînd orice zefirtrece purtînd o dulce taină,

Cînd orice undă poartă în frunte-i cîte-o stea.

Era la ora tristă cînd palida cadînă,

Cu lacrimi pe-a ei gene, cu fruntea pe-a sa mînă,

Privind în depărtare un zbor de elcovani,

Ar vrea pe luciul apei, ca paserile-acele,

Să fugă-n sînul nopței, zburînd spre Dardanele,

Departe de tirani.

Nu se zărea atunce pe umeda cîmpie

Decît scîntei și fulgeri de flacară-argintie

Ce, șerpoind pin apă, pluteau și s-alungau,

Sau delfini fără număr, care, sărind din mare

Și-n spume luminoase mișcînd a lor spinare,

În valuri după stele pe rînd se cufundau.

Acum de mult imamul din minare cîntase,

De mult glasu-i puternic la rugăciuni chemase

Copiii lui Mohamed în naltele geamii;

Nu s-auzeau în lume decît suspinuri mute

Ș-acele blînde glasuri de umbre nevăzute

Ce vin de prin pustii.

Deodată-n întuneric o barcă nezărită

Trecu ca visul negru pe-o frunte adormită,

Lăsînd o urmă lungă pe-adîncul umed plai.

Pe mal un cîntic dulce se auzi deodată;

Iar barca cu grăbire spre cîntic înreptată

Se afundă în umbra mărețului sarai.