Pe muchi de prăpăstii lunecînd ușor,

Cu corbii de iarnă mă-ntreceam în zbor.

Sania-mi cea mică, murgul meu cel dalb

Lăsau urme albe pe omătul alb.

Zburam noi ca gîndul ce mă-presura;

Gîndul meu, ca mine, în ceruri zbura.

Eu răzbăteam iute troieni de ninsori,

El lăsa în urmă-i troieni lungi de nori,

Căci mergeam departe... el cătră o stea,

Eu, înstrăinatul, cătră țara mea !

În zădar copacii crengile-și plecau

Și zăpada-n cale-mi pe rînd scuturau.

În zădar și cerul viscole stîrnea

Și cu fulgi prin neguri cîmpii așternea.

În zădar și lupii, codrii răzbătînd,

Cu crivățul iernii m-alungau urlînd.

Și lupii ce urlă, și arborii muți

În negura deasă rămîneau perduți,

Căci mergeam în grabă... el cătră o stea,

Eu, înstrăinatul, cătră țara mea !

În țara mea dulce sînt drumuri de flori;

În dulcea mea țară zbori, murgule, zbori,

În blîndul luceafăr am un înger blînd;

Înalță-te-n sînu-i, o ! tristul meu gînd !

Țara nu-i departe; o simt, o văd eu !

Raiul înflorește în sufletul meu.

Steaua se arată pe cerul senin.

Îngerul iubirei îmi zîmbește lin.

Periți, neguri dese ! iată dulcea stea !

Pei, străinătate ! iată țara mea !