În ceasul trist de noapte, când apriga furtună

Pe marea tulburată, săltând din val în val,

Se-nalță, se lățește și vâjâie și tună,

Zdrobindu-se de mal,

Atunci când spaima crudă fiori suflă prin lume,

Când tunetul se poartă vuind din loc în loc,

Când marea frământată s-acopere de spume

Și norii ca talazuri arunc spume de foc,

Îmi place a sta singur pe-o stâncă dărâmată,

S-aud pe valuri vântul cu groază șuierând,

Să văd pe-ntinsul negru furtuna întărtată

Și cerul fulgerând.

Căci inima mea astfel de jale e muncită

Și plânge cu durere la tine când gândesc,

O! maică, înger dulce! o! maica mea iubită!

Tu, ce-ai zburat din brațe-mi în leagănul ceresc!

Pierdut în întuneric sub cerul fără stele ,

Lipsit de-a ta ființă ce zace în mormânt,

Eu văd în nori, în valuri, icoana vieții mele

Și gem cu-a noptei vânt!

Ah! mult amar e ceasul când dorul ce jălește,

Cătând în vremi trecute un suvenir slăvit,

Se-mpiedică în zboru-i și cade, se lovește

De peatra mormântală a celor ce-am iubit!

Cu-a sale pânzi umflate o mică luntrișoară

Pe luciul viu a mărei de vânt se îngână,

Și sub un cer albastru, ca lebăda ușoară,

Azi lin se legăna.

Dar vântul crunt, deodată, suflând cu vijelie,

Schimbă a mărei față în munți îngrozitori;

Ș-acum sărmana luntre pe-ntinderea pustie

Zdrobită, se zărește la fulgeri trecători!