Era o câmpie lungă şi tăcută,

Lungă ca pustiul, ca moartea de mută!

Sus, în taină dulce, pe-a nopţei senin,

Ca un vas de aur luna plutea lin.

Eram pe-un cal aprig care-ntrecea vântul;

Negrele lui coame atingeau pământul.

În câmpia lungă calul meu fugea,

Iar a lui picioare iarba n-atingea.

Ne duceam în cale precum visul duce,

Ca genii de spaimă, ca două năluce.

Zburam noi pe lună precum gândul zboară

Când iubirea dulce inima-mpresoară.

Deodată fugaru-mi, sforăind, s-opri.

El în depărtare trei umbre zări,

Trei fecioare albe, nalte şi frumoase,

Decât steaua lunii stele mai voioase,

În veselă horă uşoare sălta,

Şi glasul lor vesel pe rând îmi cânta:

„Tu, ce-alergi făr’ de plăcere

În câmpia-ntunecată,

Vin’ să afli mângâiere,

Vin’ la curtea mea bogată.

În palaturi aurite

Şi-n comori nemistuite

Ţi-oi da zile fericite,

Ş-oi fi roaba ta plecată.

Tu, ce-alergi făr’ de dorinţă

În câmpia părăsită,

Vin’ s-ating a ta fiinţă

Cu-a mea rază strălucită.

A ta mândră pomenire

Va zbura la nemurire

Şi de-o falnică mărire

Va fi-n veci însufleţită!

Tu, ce-alergi făr’ de iubire

În câmpia cea pustie,

Vin’ s-aprinzi a ta simţire

La a dragostei făclie.

Al tău suflet, a ta minte

Vor gusta veselii sfinte

Lângă-o inimă ferbinte

Ce te-aşteaptă ca să-nvie!”

Uimit de-a lor cântic şi de-a lor zâmbire,

Îmi răpezii calul... crudă amăgire!

Un pas numai încă, eram fericit!

Un pas... ele-n aer răpide-au sărit,

Şi-nvârtindu-şi hora pe-o rază de lună.

S-au nălţat în ceruri, cântând împreună.