SCENA VII

COȘCODAN, FESPEZANCA

COȘCODAN (în parte): Notele!… De ce mi le dă mie?… A! poate ca să le reveduiesc. (Cercetîndu-le.) O! o!… sînt cam încărcate!… dar nu mă privesc pe mine. (Le dă Fespezancăi.) Cucoană Luxiță… poftim.

FESPEZANCA: Ce-s astea?

COȘCODAN: Notele.

FESPEZANCA: A! vrei să le cercetez? (Adiționînd.) 375 cu 150 fac 525 și cu 275 fac 800 și cu 134 fac 934. Tocmai 934 de galbini, pentru mobilarea întreagă a casei… (Dînd notele lui Coșcodan.) Poftim.

COȘCODAN (în parte): Ce fel, poftim?… Nu cumva socoate că le-oi plăti eu? (Tare.) Cucoană Luxiță, mă iertați…

(Se aude in salonul din dreapta variații pe piano, care sună en sourdine, in tot cursul scenei următoare.)

FESPEZANCA: Taci!

COȘCODAN: Aud?

FESPEZANCA: Ascultă cum cîntă de frumos Tinca din piano… Ce talent! ce ușurință!… ce sentiment!… A! mă simt înduioșată… Îmi vin lacrimi în ochi.

COȘCODAN (în parte): Na!

FESPEZANCA: Ghiță, Ghiță, sîntem singuri?… Ah!… nu mai pot opri lacrimile… lasă-mă să plîng… (Plînge.)

COȘCODAN: Să plîngi? da de ce să plîngi, cucoană?

FESPEZANCA: Ah! peste trei zile ai să-mi răpești fata… să rămîn fără copilă!

COȘCODAN: Așa este… Însă notele…

FESPEZANCA: Singură, singură pe lume!… cuc! Ah! Ghiță… n-oi putea niciodată să mă deprind cu singurătatea.

COȘCODAN: Îi veni să șezi cu noi la un loc… Cît pentru cheltuială ne-om pune la cale. (în parte.) Oi chibzui-o să plătească tot.

FESPEZANCA: Ba nu, Ghiță, căci om trăi strîmtorați… (Coborînd ochii.) Ah! Ghiță… Am să-ți fac o destăinuire la care nu te-aștepți nicidecum.

COȘCODAN (în parte): Ce vrea oare să-mi destăinuiască?

FESPEZANCA: Ai să mă găsești negreșit foarte copilăroasă… dar ce să fac?… așa mi-i firea… Astănoapte am făcut…

COȘCODAN: Ce?

FESPEZANCA: Am făcut un vis poznaș… Închipuiește-ți că parcă mă găseam la bal, în rochie stacojie… Stacojiul mă prinde de minune…

COȘCODAN: Nu zic ba; însă notele…

FESPEZANCA: Lîngă mine se afla un cavaler cam… sur, dar încă destul de vierde… El mă mînca cu ochii de vie, și eu mă roșeam pe obraz ca o fată mare.

COȘCODAN (în parte): Iaca dracu! Nu cumva soacra are idei ciudate?

FESPEZANCA: Deodată el mă apucă de talie.

COȘCODAN: Aș!

FESPEZANCA: Și mă rîdică în văzduh ca o peană… Orhestra cînta un valț… Cavalerul mă strîngea cu dragoste la pept și-mi zicea niște cuvinte înfocate pline de amor, niște cuvinte pe care modestia nu mă iartă să le repetez.

COȘCODAN (în parte): Ce dracu să-i fi spus?

FESPEZANCA: Și cînd orhestra încetă, cînd orhestra încetă…

COȘCODAN: Ei!…

FESPEZANCA: Cavalerul mă urcă într-un cupeu și mă duse la biserică, unde parcă ne cunună părintele Aftanasie.

COȘCODAN: Ia lasă gluma…

FESPEZANCA: Ah!… Însă n-a fost decît un vis; căci nu gîndesc să mă mărit de-a doua oară… Cu toate că, dacă s-ar prezenta un cavaler încă verde…

COȘCODAN: Pardon, pardon, cucoană soacră… să ne tălmăcim…

FESPEZANCA (cu sentiment): Ah! Ghiță… n-oi putea niciodată să trăiesc singură… Visul m-a amețit, m-a exaltat, m-a rîdicat tocmai într-al 19-lea cer.

COȘCODAN (în parte): Prea sus!… a nebunit baba.

(Pianul încetează.)

FESPEZANCA

Ce vis frumos, ce vis ferice

Pe mine ieri m-a încîntat!

Un glas iubit, tainic îmi zice

Că el va fi realizat.

Ah! de atunci, mintea-mi se perde,

Și nencetat parcă zăresc

Un cavaler plăcut și verde

Ce-mi zice, zice: te iubesc.

Un cavaler ce-mi zice, zice:

Ah! te iubesc și sînt ferice!

(Iesă în stingă, acoperindu-și obrazul cu batista.)