SCENA VI

COȘCODAN, FESPEZANCA, TINCA, AGACHI

(Împreună )

FESPEZANCA și TINCA

La amabila-ți poftire

Noi venim cu mulțămire;

Căci simțim plăcere mare

În a voastră adunare

AGACHI (închinîndu-se)

Primind a mea poftire

Ne-ați cuprins de mulțămire;

Căci simțim plăcere mare

În a voastră adunare.

COȘCODAN (înaintînd): A! cucoană Luxiță… domni- șoară Tincă, ce fericire pentru mine de a vă primi în apartamentul meu… Nu mă așteptam…

FESPEZANCA: Am venit, domnule Ghiță, îndată ce a sosit biletul d-tale de invitație.

COȘCODAN (În parte): Aud? (Încet cătră Agachi.) Ce invitație?

AGACHI (încet cătră Coșcodan): Le-am poftit la masă în numele tău… Nu te îngriji, bucatele-s comendate la Hugues.

COȘCODAN (în parte): La Hugues?

TINCA: Spune-mi, te rog, domnule Ghiță, ce te-ai făcut de opt zile de cînd nu te-am mai văzut pe la noi?

COȘCODAN: Am fost absent din București, domnișoară… Am fost… am fost la Iași.

FESPEZANCA și

TINCA: Tocmai la Iași? în fundul lumei?

COȘCODAN: Dar; auzisem că acolo s-ar găsi stofe și juvaere mai frumoase decît în orașul nostru, și m-am răpezit în fosta capitalie, ca să cumpăr cele trebuincioase pentru prezentul de nuntă…

FESPEZANCA: Ce galantomie!

AGACHI (în Parte): Gogonată minciună.

COȘCODAN: Însă n-am găsit nimică ca să fie demn de d-ta, domnișoară, și m-am întors cu mînile goale.

AGACHI (în parte): Adică fără mănuși… tot de economie.

FESPEZANCA: Nu face nimică… Îi găsi în Lipscani de toate cîte ți-a plăcea… (Căutînd împregiur.) Dar ce lux în apartamentul unui holtei!… ce eleganță! se cunoaște că ești gentilom…

COȘCODAN: Îmi plac lucrurile simple și elegante.

AGACHI (în parte): Mai cu seamă simple.

FESPEZANCA: Toate cîte le văd sînt alese și așezate cu mult gust.

COȘCODAN (în parte): Cum își laudă singură prezentul!

AGACHI: În adevăr, mobilarea-i prea frumoasă, dar și ține cam scump.

FESPEZANCA: Fie, că face; ș-apoi cine caută la bani cînd lucru-i plăcut?

COȘCODAN: Se-nțelege, cine caută la bani cînd lucru-i plăcut?

AGACHI (în parte): Bre! vorbește ca un risipitor!… Acu-i vremea să-i dau notele.

TINCA: Salonul acesta seamănă făcut înadins pentru muzică… e mare, nalt și ferit de zgomotul trăsurilor.

FESPEZANCA: Însă nu zăresc nici un piano.

AGACHI: E în celalalt salon… un piano de Erhard.

COȘCODAN (buimăcit): Dar… e în celalalt salon… un Erhard de clavir.

AGACHI: Nou, de 200 de galbini.

TINCA: Nu-i scump, dacă-i bun.

COȘCODAN (în parte): Iar o surpriză de-a soacrei, se vede.

FESPEZANCA: Nu-i scump nicidecum… Al meu ține 250 de galbini.

COȘCODAN: Se-nțelege că nu-i scump… 200 de galbini… o bagatelă… unchiul meu crede că-i scump pentru că nu cîntă din clavir… Nu-i scump, unchiule.

AGACHI: Cu atîta mai bine, nepoate, dacă-l găsești ieftin… Domnișoară Tincă, nu dorești să-l vezi?

TINCA: Cum nu? vreau să-l și cerc.

AGACHI (dîndu-i brațul): Dă-mi voie dar să te întovărășesc în salonaș. (Trecînd pe lîngă Coșcodan, îi dă notele.) Na, nepoate, ține.

COȘCODAN: Ce sînt astea?

AGACHI: Notele.

COȘCODAN: De muzică?

AGACHI: Ba; notele de pe-la magazii. (Iesă prin stînga cu Tinca.)