SCENA X

AGACHI, COȘCODAN, FESPEZANCA

FESPEZANCA (în pragul ușii din stînga): Vă derangez, domnilor?

COȘCODAN: Nicidecum, cucoană Luxiță; tocmai acum vorbeam de d-ta cu unchiul meu.

FESPEZANCA: Zău?

AGACHI (în parte): Face parale încă soacra.

FESPEZANCA: Și ce ziceați de mine?

COȘCODAN: Unchiul meu, sărmanul, îmi istorisea un vis încîntător ce a făcut astă-noapte.

FESPEZANCA (apropiindu-se): Aș! și d-lui a visat?

COȘCODAN: Și!… pare că era la bal… lîngă o ladă cu flori se găsea o damă frumoasă, îmbrăcată cu rochie stacojie…

FESPEZANCA (în parte): Ca mine?

COȘCODAN: Stacojie. (Încet, cătră Agachi:) Oftează, unchiule.

AGACHI: Bucuros. (Oftează.)

COȘCODAN: Acea damă era văduvă și îmbobocită ca o zarnacadea.

AGACHI: O! dar, ca o zarn…

COȘCODAN (încet): Oftează.

AGACHI (oftînd): acadea.

COȘCODAN: Unchiul meu, sărmanul!… uimit, electrizat, se apropie de dînsa tremurînd ca frunza (apucă pe Fespezanca de mînă) ș-o apucă de mînă.

FESPEZANCA (uimită, în parte): Vai de mine!… Nu știu ce-mi vine.

COȘCODAN: Și-i zise cu un glas verde: O! doamna mea! cît ești de frumoasă! cît ești de grandioasă! cît ești de maiestoasă!… cît ești de…

AGACHI (încet): Destul… Fă-i propunere de cununie.

COȘCODAN: Eu?

AGACHI: Fiecare la rîndul lui… Eu am lucrat destu pentru tine.

COȘCODAN (Fespezaticăi): Și, în sfîrșit, bietul meu unchi îndrăzni să adauge: (se pune în genunchi) Luxiță, Luxiță! te iubesc peste măsură.

FESPEZANCA (turburată): Pe mine?… d-ta?

COȘCODAN

Ce vis frumos, ce vis ferice

Pe mine ieri m-a încîntat!

Un glas iubit tainic îmi zice

Că el va fi realizat.

AGACHI (întrerupîndu-l): Scoală, mă, că nu-i locul tău

COȘCODAN (sculîndu-se): Bine zici. (Își șterge genun. chii.)

AGACHI

(îngenunchind, urmează cînticul)

Ah! de atunci mintea-mi se perde;

Căci neîncetat eu te zăresc.

Deși sint sur, sînt incă verde

Și de amor mă prăpădesc.

Luxiță, ah! spune-mi aice

Că primești să fiu ferice.

FESPEZANCA: Domnule Agachi… Vai de mine! ce vorbești?… Ai nebunit?

AGACHI: Dar, am nebunit de amor sau de amoare, după limba cea nouă… Luxiță, ești văduvă, eu sînt văduvoi… Hai să unim văduviile noastre, ca să le prefacem într-o păreche de porumbași.

FESPEZANCA: Domnule, mă confusarisești.

AGACHI: Luxiță… te rog… nu mă despera… spune-mi macar un cuvînt dulce; zi că primești, să nu mai fie vorbă…

FESPEZANCA: Nu acum, că-s prea sastisită… Altădată… mîni… (În parte.) Ah! inima mi se bate ca o toacă. (Fuge în stînga.)

COȘCODAN: După dînsa, unchiule.

AGACHI: Las’ pe mine… Nu scapă ea cu una, cu două… Îmi place, m-a fărmecat; de-acum eu îi sînt popa. (Întră în stînga.)