SCENA XII

COȘCODAN, AGACHI

AGACHI: Ura!… am izbutit!

COȘCODAN: Ce-ai izbutit?

AGACHI: Am făcut-o pe Luxița să primească… S-a cam fasolit la început, dar în sfîrșit s-a îmblînzit ca o meioară, și mi-a dat mîna s-o sărut… Am sărutat-o pănă dincolo de cot… Crișu eu!

COȘCODAN (în parte): Ia priviți moșneagul!

AGACHI: Ei! măi nepoate, ce mai zici?… sînt țonțoroi, ori ba?

COȘCODAN: Bine, bine; liniștește-te… Planu-i schimbat.

AGACHI: Ce plan? Ce schimbat?

COȘCODAN: Averea cucoanei Luxiței e în proces. Chiar astăzi se tratează pricina la Curtea de Casație. De-a perde-o, nu-i rămîne nici o lețcaie.

AGACHI: Ce proces, mă?… ce lețcaie? parcă vorbești într-aiurea.

COȘCODAN: Crede-mă, unchiule; nu te grăbi cu însuratul… Lasă-te pe tînjeală.

AGACHI: Ai nebunit, mă?… Auzi, să nu mă grăbesc, cînd m-am aprins?… Dacă doar nu-s un poponeț să m-aprind și să mă sting pe mică pe ceas.

COȘCODAN (în parte): Nici că vrea să-nțeleagă… (Tare.) Poate să peardă procesul.

AGACHI: Și ce-mi pasă?… Eu nu mă-nsor pentru banii Luxiței… Mă-nsor pentru brațele ei, pentru ochii ei, pentru nurii…

COȘCODAN: Doamne! ce-s bătrînii, cînd li se aprind călcăile… Da gîndește, unchiule.

AGACHI: Du-te la naiba și dă-mi bună pace.

COȘCODAN (în parte): A luat foc stogul de paie; nu-l mai pot potoli.