SCENA VIII

TIȚA (în fund), FERCHEZANCA

FERCHEZANCA (în parte): Mulți oameni stropșiți am văzut… d-apoi și ca aista!… Da oare cine să fie copila cea de dinioare?… (întorcînd capul.) A! tot aice-i… (Tare.) Drăguță… ia vină-ncoaci.

TIȚA (cu sfială): Eu, cucoană? (Se apropie ie Ferchezanca.)

FERCHEZANCA: Dar… ian spune-mi… de mult îl cunoști pe boieriu?

TIȚA: Din copilăria me…

FERCHEZANCA: Așa?… ce soi de om îi?

TIȚA: Cel mai bun din lume, darnic, milostiv… El s-o îngrijit de mine ca un părinte… și-i păstrez cea mai adîncă recunoștință…

FERCHEZANCA: Păstrează, fata mea… păstrează, că bine faci.

TIȚA: Și-l iubesc din tot sufletul…

FERCHEZANCA (in parte): Iaca… oare nu cumva i-o picat vrun tronc la inimă copilei?…

TIȚA (după mică tăcere): Cucoană…

FERCHEZANCA (sculîndu-se): Ce-i?…

TIȚA: Mă rog, mă iartă dacă îndrăznesc… aș vroi să-ți fac o întrebare…

FERCHEZANCA (miniră): O întrebare mie?

TIȚA: Mai dinioare am auzit ceva… adevărat îi că se-nsoară boieriu?

FERCHEZANCA: Așa-mi pare.

TIȚA (în parte, cu înduioșare): Se-nsoară!… curios lucru!… nu știu ce simțesc… bucurie negreșit… dar, parcă-mi vine-a plînge… (Cătră Ferchezanca.) Și cu cine se-nsoară, cucoană… știi d-ta? …

FERCHEZANCA (fără a să uita la Tița): I s-o aprins călcăile pentru mine.

TIȚA: Pentru d-ta?… nu se poate!

FERCHEZANCA: Ce-ai zis?

TIȚA (în parte, plîngtni): Na, că-ncep a plînge…

FERCHEZANCA (în parte): Doamne! că proaste-s fetele de la țară! (Merge spre fund.)