Scena XV

Cei denainte, RADU

RADU: Domnilor!… Un curier estraordinar, în chip de țigan, a venit să mă învite aici din partea stăpînului său… Cine-i, mă rog, stăpînul pomenitului balaur?

NALBĂ (blînd): Eu, domnule.

RADU: Domnul meu, iată-mă dinaintea d-tale. Ce poftești?

NALBĂ: Eu?… Întreabă pe cucoana Caliopi.

CALIOPI: Ba, pardon… pe kir Manoli.

MANOLE: Ba pe giupîneasa Bălașa.

RADU: A!… Se vede că ne jucăm de-a baba-oarba.

BALAȘA (atinsă): Ce baba-oarba?… Cine-i baba-oarba?… N-auzi, mosiu cela?…

RADU: Mie-mi vorbești, jupîneasă?

BALAȘA: D-tale… Se vede că-ți plac fetele?

RADU: Cum nu?… cînd îs frumușele… dar ce are-a face?…

BALAȘA: Îți plac!… și de-aceea te furișăzi pe sub gardurile oamenilor?

RADU: Eu?

BALAȘA: Și faci sămne la ferestrele caselor?

RADU (în parte): E lipsită!

BALAȘA: Faci sămne, ha? Așa, cu mînile, ca o moară de vînt, și cu capu, așa, ca un cal ce se apără de muscă?

RADU (lui Nalbă): Domnule, esplică-mi, te rog, cimiliturile jupînesei.

NALBĂ: Ce să-ți esplic, domnule… În două cuvinte îți spun curat că-ți perzi timpul în zădar… Copila mea nu-i de-acele…

RADU: De care?

NALBĂ: Copila mea are creștere bună, domnule.

BALAȘA: Are dar, că eu am crescut-o, eu am…

RADU: Ș-apoi?… Ce mă privește pe mine?

BALAȘA: Dacă nu te privește, de ce cați s-o scoți din minte cu schimonositurile d-tale?… De ce te-ai așăzat dincolo de grădină în față cu fereastra ei? De ce-i faci sămne cu mîna și te uiți la dînsa cu ocheana? Nu ți-i rușine ca să te porți ca un sare-garduri?

RADU: A! înțeleg acum… Ha, ha, ha, ha, ha!

BALAȘA: Ian auzi-l că și rîde! are obraz să rîdă!

TOȚI: Rîde!

RADU: Mă iertați, dar, zău! nu mă pot opri de rîs… prepusurile d-voastre sînt atît de comice!…

BALAȘA: Ce sînt?… Ian mai zi o dată?

RADU: Domnilor! în cîteva cuvinte vă pot liniști… Ați crezut că fac curte prin semne telegrafice nu știu cărei domnișoare de aici? V-ați înșelat. Dacă m-am așezat cu instrumentele mele pe movila de lîngă grădină, am făcut-o ca să ridic planul locului pe unde are să treacă drumul de fer.

TOȚI: Planul… locului drumului de fer!

RADU: Dar, domnilor! Compania drumului de fer m-a însărcinat cu ridicarea planului; căci sînt inginer topograf.

BALAȘA: Potograf!

NALBĂ: Și pe unde, mă rog, are să treacă drumu?

RADU: De-a lungul moșiei acesteia.

NALBĂ: De-a lungu?… Să mi se strice-o mulțime de fălci de-arătură și de fînaț?

MANOLE: Pagubă însămnătoare!

RADU (scoțînd un plan din carton): Iată linia trasă aici pe plan. Ea începe de la hotarul moșiei, trece prin pădure…

NALBĂ: Să-mi taie și pădurea?

RADU: Cotigește pe lîngă iaz, apoi apucă drept prin grădina boierească, și-chiar drept…

NALBĂ: Prin mijlocu casei poate?

RADU: Precum zici; chiar prin mijlocul casei… Îmi pare rău, domnul meu; însă avem să fim siliți a-ți da casa la pămînt, pentru ca să treacă drumul.

NALBĂ (furios): Casa mea!

MANOLE: Casa lui!

NALBĂ: Dărăpănată!

CALIOPI: Cu grădină!

BALAȘA: Și cămară!

RADU: Tot!

BALAȘA: Ca pe vremea ienicerilor!

RADU: Ba nu, căci ienicerii nu dau despăgubire.

(Nalbă, Manole, Caliopi și Balașa se apropie de Radu și vorbesc odată cu toții.)

NALBĂ: Și socoți d-ta c-oi lăsa eu să-mi stricați bunătate de casă, unde m-am născut, unde-am crescut. unde m-am însurat, unde mi-au murit răposata? Odată cu capu!

BALAȘA: Și socoți d-ta c-oi lăsa eu să strici bunătate de casă, unde-am trăit ș-am îmbătrînit cu cheile în mînă, și unde-am crescut pe Adeluța? Odată cu capu!

MANOLE: Și socoți d-ta c-oi lăsa eu să stricați bunătate de casă unde m-am deprins a veni de douăzăci și-atîți de ani și care are să fie zestrea miresei? Odată cu capu!

CALIOPI: Și socoți d-ta c-oi lăsa eu să stricați bunătate de casă unde-am să mă mărit, să fiu stăpînă și să-mi fac cuibu fericirii mele căsătorești? Odată cu capu!

RADU: Încet, încet, nu vă aprindeți.

NALBĂ: Ce să nu m-aprind? Eu sînt iute, domnule. Auzi? Să mă păgubească de nu știu cîte fălci de pămînt, pentru ce? pentru un drum de fer!… parcă noi n-am trăit păn-acum și fără drumuri.

MANOLE: Ba am trăit și ne-au mers bine, slavă Domnului!

RADU: Bine, dar!… și mai cu seamă moale… prin glod… cu carul… Hăis, Tălășman, ța, Boian!… și boii se spetesc întinzînd la jug și carul scîrție prin glod, și bietul român asudă bătînd cu prăjina în boii lui… Hăis, Boțolan, ța, Prian!… și roata dă într-o groapă și carul se frînge!… Ha ho! ha ho!… Dai la deal? e pre înalt… Dai la vale? e pre răpide… Dai pe șes, e pre mlăștinos!… sosești la malul unei ape? pod nu-i! Ha ho! ha ho!… Carul stă iar pe loc!… și tot astfel, cînd cauți, țara ca și carul rămîne înglodată, în timp ce țările vecine merg înainte cu răpeziciunea gîndului. nalbA: Ș-apoi, meargă sănătoase… Ce ne pasă nouă?

MANOLE: Ce-avem noi a împărți cu ele?

BALAȘA (lui Manole): Te-ntreb?

RADU: Ce-avem a împărți? Avem a împărți binefacerile civilizației și razele acelui soare modern ce poartă falnicul nume de progres. Avem a împărți cu alte popoare comorile pămîntului nostru și a lua în schimb de la ele ceea ce ne lipsește: industrie, arte, cunoștințe folositoare țării. Avem a proba că și noi sîntem demni de a face parte din marea familie europeană, care pășește cătră un viitor măreț. Avem a ne feri de a fi porecliți: Cîrtițile Europei… Și pentru toate aceste, pentru ca să pășim ca toată lumea pe calea ce se deschide înaintea noastră, ne trebuie drumuri de fer, domnilor, precum ne-au trebuit telegraful electric și marele reforme de care se bucură România.

NALBĂ: Ba că chiar!

MANOLE: Ama!

RADU: Dar! drumuri de fer, care ne vor pune în relație cu lumea întreagă; drumuri de fer, care vor înlesni transportul roadelor muncii noastre; drumuri de fer, care ne vor înzeci și înmii averile ; drumuri de fer, care, la caz de boală, ne vor da mijlocul a ne procura ajutorul științei medicale; drumuri de fer, care ne vor scăpa de ruină și de moarte; dar! drumuri de fer, domnilor, adică: înflorirea, întinerirea, reînvierea patriei noastre.

NALBĂ: Palavre, domnule, palavre!… așa ne-ați asurzit cu vorbe mari păn’ ce ne-ați luat moșiile și ne-ați făcut una cu locuitorii… Palavre Franțuzești! Drumurile de fer au să îmbogățască pe străinii care le-or face, iar nu pe noi.

RADU: Iaca!… Nu cumva veți pretinde ca străinii să ne aducă în țară știința lor… pentru hatîrul ochilor noștri cei frumoși? Ei, domnilor! să fim drepți și să ne ferim de a ne potrivi acelor ce tot strig în contra străinilor; căci am cădea în trista categorie de oameni nerecunoscători… Țărilor civilizate străine sîntem datori noi, românii, cu luminile ce avem astăzi; prin urmare, cînd străinii voiesc să înzestreze România cu instituții folositoare, trebuie să le întindem mînile cu dragoste, trebuie să-i încuragem, dîndu-le avantage potrivite cu sacrificiile lor, iar nu să facem ca orbul din basme, care a spart capul celui ce i-a arătat drumul.

NALBĂ: Toate aceste-s frumoase, domnule, dar eu unul sînt hotărît să nu las ca să treacă drumul d-tale pe moșia mea.

RADU: Pre bine; însă cum îl vei opri?

NALBĂ: M-oi aține la hotar cu păru, dac-a trebui.

RADU: Ha, ha, ha, ha!

NALBĂ: Sau mai bine m-oi duce la București ca să intrigarisăsc în contra lui Helbet!… doar oi găsi eu acolo oameni cu cap, care să înțăleagă lucrurile ca mine.

RADU: Nu cred.

NALBĂ: Auzi? palavre; drumul de fer îi zmeu cu aripi de foc… trece peste munți ke ta lipa… poveste de mancă… parc-am fi copii… Mai bine carul cu boi, decît drumuri de fer… Nu-i așa, boieri d-voastră?

MANOLE: Așa!…