Scena XVIII

Cei denainte, SAVA, IOANA

SAVA (aducînd sacul): Iaca sacu… iaca și Ioana…

(Pune sacul în brațele Caliopii.)

CALIOPI (trezindu-se): Sacul!… el e! săcușorul meu… averea me… iată-l!… Nu-i lipsește nimic?…

(Deschide sacul și-l examinează.)

BALAȘA: Dar cum ai scăpat, fa, din ghearăle hoțului?

IOANA: Un străin m-o auzit strigînd: agiutor; o ieșit înaintea cailor, i-o oprit, și cuconașu Manolachi, cum l-o văzut, o sărit spăriet din brișcă ș-o apucat fuga pe cîmpi.

BALAȘA: Da unde-i străinu?

IOANA: Nu știu… el m-o adus în curte cu brișcă ș-apoi s-o făcut nevăzut.

BALAȘA (în parte): El a fi, potografu!… Să-i mai vrăjăsc… doar a vini mai degrabă. (Începe iar a vrăji și a descînta.)

Vărguță de alun,

Adă-l într-un ceas bun;

Cu iuțeala vîntului

Pe fața pămîntului;

Iar copila să-nflorească,

Pe loc să se curățească

De fapt,

De dat,

De pîră,

De ură,

De-ntristare

Și de vătămare.

Ursitul să vie

Fata să renvie

Curată,

Luminată

Ca să fie măritată.