SCENA VII.

Marghiolița, Leonil (intră prin fund pe furiș, se apropie de Marghiolița ș-o sărută pe umăr).

Leonil. — (sărutând-o) Tra, la, la.

Marghiolița. — (spărietă, țipă și fuge în odaia din stânga).

Leonil. — (alergând după ea) Stăi verișorică, că eu sînt... Leonil, verișorul matale cel drăgălaș.

Marghiolița. — (din întru) Fugi, obraznicule, că m-ai spăriet.

Leonil. — (voind să deschidă ușa) Te-am spăriet. Apoi dar deschide-mi ca să viu să-ți descânt de spaimă.

Marghiolița. — (țiind ușa) Ba mai bine-ți caută de nevoi și-ți ie tălpășița pană nu vine neneaca ca să te dee de urechi afară.

Leonil. — Am mai pățit-o și altă dată... Nu-mi pasă, măcar să-mi și rupă urechile... Mă jertfesc pentru mata! (trage de ușă).

Marghiolița. — Da lasă ușa în pace, nebunule.

Leonil. — Ba nu... am s-o scot din țițîni, cum m-ai scos și mata din sărite.

Marghiolița. — Apoi cearcă, de vrei să vezi pe dracu.

Leonil. — Dar... vreu să-l văd cu coarnele în papiliote, și să-l sărut și să-i spun că-l iubesc peste măsură.

Marghiolița. — Ha, ha, ha, cât îi de obraznic!

Leonil. — Obraznicu mănâncă praznicu... Deschizi, ori stric ușa?.. Pân’ în trei ori... una... două... două și jumătate...

Marghiolița. — Ba te rog, Leonițule, nu te-apuca de pozne.

Leonil. — Ei, dacă te rogi, se schimbă. Te las, însă cu condiție să-mi dai o guriță.

Marghiolița. — Ai nebunit?

Leonil. — Ba nu-mi e mult... și drept dovadă, mă jur să n-am parte de mătușica, dacă nu dau păretele jos. (împinge tare ușa).

Marghiolița. — Of, Doamne, ce necaz... Ei, șezi binișor că-ți dau... întinde botul.

Leonil. — L-am întins.

(Ușa se deschide pe jumătate. Obrazul loanei se ivește... și Leonil îl sărută, fără a lua de samă. Îndată după aceasta, ușa se închide iute și se aud risuri în întru).

Marghiolița. — (rîzănd) Să-ți fie de bine, verișorule.

Ioana. — (asemenea) Și la mulți ani, cuconașule.

Leonil. — (depărtându-se de ușă furios) Am pățit-o!

O! ce foc
M-a trăsnit
Stau pe loc înpetrit!
Iubeam un înger, o porumbiță
Și de la dînsa ceream guriță;
Când vai! în ciudă
Soarta mea crudă
Schimbă pe înger într-o țigancă,
Pe porumbiță în trup de stancă;
Și-n loc de miere
Ah! gustai fiere!
Și-n loc de buze de verișoară
Sărutai gingaș... un plisc de cioară!
O! ce foc
M-a trăsnit!
Stau pe loc
Înpetrit!

Ce să fac?.. Să stric ușa și să dau năvală în odae ca să-mi răsbun, cu șaptezeci de mii de milioane de sărutări... Dar... alta nu-mi mai rămâne. (se repede spre ușă, dar de o dată se oprește, auzind glasul Zamfirei afară). Săracul de mine! ce-am auzit? glasul mătușicăi?.. De m-a găsi baba aici, apoi chiar că rămân făr’ de urechi! mai ales că mi-a hotărît să nu-i mai calc în casă, de când-i am zis că se dă cu roș... unde să fug? unde să m-ascund?.. A!.. în dulapul ist cu rochii. (intră în dulap) Nu-s călcate rochiile, dar le-oi călca eu. (le calcă în picioare)