SCENA XIV

(Întuneric.)

TEODOREANU (cu ochii legali),

SMĂRĂNDIȚA (în domino)

SMĂRĂNDIȚA (trăgîndu-l de mînă, zice cu glasul schimbat): Iată-ne în sfîrșit!… am ajuns!

TEODOREANU: A! slavă Domnului, că s-a sfîrșit acest voiaj prin întuneric, ce facem acum de vrun ceas!

SMĂRĂNDIȚA: Îți pare rău că l-ai făcut?

TEODOREANU: Ba nu, scumpul meu domino… dar aș voi să știu ce idee ai avut ca să-mi legi ochii în tinda teatrului și pentru ce m-ai silit să jur că n-oi face nici un chip de a afla cine ești?

SMĂRĂNDIȚA: Ți-am spus, domnule Teodorene, la balmasqué, că de mult eu am un capriciu pentru d-ta… că de mult mi-ai plăcut, și că de mult doream să am o întîlnire cu d-ta… Însă o întîlnire astfel, ca d-ta să nu poți ști cine sînt… De aceea ți-am și legat ochii în tinda teatrului, pentru ca să nu vezi în ce trăsură aveai să te sui… prin care uliți erai să treci și în care casă erai să întri… D-ta, ca un cavaler bine crescut, ai primit toate condițiile și mi-ai jurat că te-i supune la toate voințile mele, în vreme cît vom fi împreună.

TEODOREANU: Toate aceste sînt adevărate; dar de ce să mă lipsești de fericirea de a te privi, pentru că… sînt sigur că ești prea frumoasă.

SMĂRĂNDIȚA: Dar; sînt destul ele frumușică… și nu cred că te-i căi c-ai venit cu mine, dacă m-ai cunoaște.

TEODOREANU: Auzi d-ta?… și să fiu eu silit a fi cu ochii legați dinaintea unei frumuseți!… asta-i de nesuferit… și, zău, mai că-mi vine să-mi calc jurămîntul.

SMĂRĂNDIȚA: Adu-ți aminte că mi-ai dat parola de onoare.

TEODOREANU: Ard-o focu parolă!… Încai fie-ți milă de mine… mă mîngîie de orbirea la care m-ai osîndit.

SMĂRĂNDIȚA (luîndu-l de mînă, îl duce lîngă canape, unde se pun unul lîngă altul): Am multe de spus… Vin să ne punem pe canape.

TEODOREANU (în parte): Ce fericire!…

SMĂRĂNDIȚA: Purtarea me trebuie să ți se pară foarte curioasă.

TEODOREANU: Dimprotivă…

SMĂRĂNDIȚA: Dar… ce mă mîngîie este că sîntem amîndoi vinovați.

TEODOREANU: Tot astfel de vinovății să-mi deie Dumnezeu!

SMĂRĂNDIȚA: Cum?… nu te mustră cugetul că ești necredincios femeiei d-tale?

TEODOREANU: Femeia me?… Dar bărbatul d-tale? Ha, ha, ha…

SMĂRĂNDIȚA: Bărbatul meu? Ha, ha, ha. Oare… ce-or fi făcînd acum amîndoi?

TEODOREANU: Smărăndița?… Sînt sigur că-și închipuie planuri ca să mă înșele.

SMĂRĂNDIȚA: Cum?

TEODOREANU: Am pus rămășag amîndoi pe un șal.

SMĂRĂNDIȚA: Și în loc să te înșele ea… tu o înșeli, berbantule… ha, ha, ha.

TEODOREANU: Ha, ha, ha. Așa sîntem noi!… ai dracului.

SMĂRĂNDIȚA: Nu toți.

TEODOREANU: De pildă, bărbatul tău.

SMĂRĂNDIȚA: Bărbatul meu e bun la suflet, dar se socoate prea cu cap.

TEODOREANU: Sînt sigur că trebuie să fie camprostuț.

SMĂRĂNDIȚA: A! Teodorene, nu-mi ocărî soțiorul.

TEODOREANU: Eu nu-l ocărăsc, dar nu pot tăgădui adevărul… Sînt încredințat că-i prostuț, sărmanul!

SMĂRĂNDIȚA: Ha, ha, ha… ce n-aș da să te audă.

TEODOREANU: Nu-i așa? Vezi c-am gîcit?… Unde se află el acum?

SMĂRĂNDIȚA: S-a dus de zece zile la moșie..

TEODOREANU: Bine-a făcut… Ce ziceam eu că-i prost?… Dimprotivă, el îi foarte isteț, de vreme ce te-a lăsat singură… cu mine… și lîngă mine… scumpa mea mască. (Vrea să o ieie de talie.)

SMĂRĂNDIȚA (sculîndu-se): N-ai auzit o trăsură?

TEODOREANU: Unde?

SMĂRĂNDIȚA: în ogradă.

TEODOREANU: Nu… ți s-a părut.

SMĂRĂNDIȚA: Ba nu… Ia să mă duc să văd… Șezi aici că vin acuș. (Iesă prin stînga.)

TEODOREANU: Stăi, iubita mea, nu te duce…